România literar? nr. 27 din 7 iulie 1999; Mario Vargas Llosa "- Poti fi oare elvetian?"
E oare atât de îngrozitor s? fii elvetian? Citind câtiva autori contemporani din aceast? tar?, s-ar p?rea c? nu exist? cosmar mai sinistru ca civilizatia. S? fii prosper, bine educat si liber pare a fi ceva care plictiseste de moarte. Pretul pl?tit pentru asemenea privilegii este monotonia existentei, conformismul endemic, pierderea fanteziei, moartea aventurii si formalizarea emotiilor si a sentimentelor, relatiile dintre oameni fiind reduse la gesturi si cuvinte banale, lipsite de substant?.
Poate c? asa stau lucrurile. Poate c? progresul material si dezvoltarea politic?, pe care atâtea popoare s?race si reprimate le privesc ca pe un model, au un aspect deprimant. Toate acestea le putem demonstra, fireste, aruncând o privire în timp: orice stadiu al progresului uman atrage dup? sine noi forme de frustrare si nefericire pentru specie, diferite de cele pe care le-a cunoscut înainte si, ca atare, noi motive de nonconformism si de a avea o viat? mai bun?. Asta nu înseamn? c? nu exist? ceea ce numim "progres", c? "civilizatia" este o fraud?, dar aceste notiuni nu se traduc neap?rat în forme des?vârsite si perfecte de existent?. Ambele sunt provizorii si relative si au valoare mai ales ca termeni de comparatie. Oricât de avansat? si de admirabil? ar fi o societate, vor exista nemultumiri în ea, iar dac? n-ar fi asa, ele ar trebui provocate, chiar si într-un mod artificial, pentru s?n?tatea viitoare a acelui popor. Dar progresul exist?: e mai bine s? mori de plictiseal? fiind elvetian, decât s? pieri de foame în Etiopia ori torturat, într-o dictatur? din lumea a treia.
Dar mai ales e important ca oamenii ce lupt? ca t?rile lor s? aib? într-o bun? zi nivelul de dezvoltare al unei Elvetii s? cunoasc? greselile pe care le pot face, pentru a le evita sau, cel putin, pentru a le atenua. Iar pentru a cunoaste acest pericol, literatura se dovedeste într-adev?r util?, fiind o activitate ce demonstreaz? spiritul de contradictie al omului, refuzul lui de a se multumi cu ceea ce a obtinut. Acestei insatisfactii - ce-l însoteste pe occidental asemeni unei umbre din antichitatea greac? - îi datoreaz? cultura stadiul actual, dar si faptului c? cet?tenii care, treptat, deveneau mai putin s?raci, mai culti si mai liberi, nu erau totusi mai fericiti.
Aceasta este problematica pe care o reg?sim în romanul Eu nu sunt Stiller si nu ne mir? faptul c? a avut un succes r?sun?tor în Europa si în Statele Unite la aparitia lui, în 1954. Cartea lui Max Frisch, chiar dac? vorbeste despre Elvetia, abordeaz? o tem? ce priveste îndeaproape toate societ?tile liberale dezvoltate. Întrebarea se poate formula foarte simplu: cine e vinovat, în asemenea t?ri, de faptul c? fericirea este imposibil?; indivizii sau societatea în general? Nu e o întrebare academic?. S? vezi dac? dezvoltarea material? si politic? a Occidentului este incompatibil? cu vietile individuale, intense si bogate, capabile s? satisfac? preocup?rile cele mai intime si dorinta de împlinire si originalitate ce-i însufleteste pe oameni (pe cei mai multi dintre ei), înseamn? s? afli dac? civilizatia democratic? nu duce totodat? la uniformizare si la distrugerea individului, aidoma acelor societ?ti închise si organizate sub rigidul patronaj al unui ideal colectivist.
Anatol Stiller, sculptor din Zürich care a luptat în brig?zile internationale în r?zboiul din Spania (unde a fost protagonistul unui episod umilitor fiindc? nu îndr?znise s? trag? atunci când trebuise s-o fac?), prad? unui impuls confuz, fuge într-o bun? zi de nevast?, de vocatie, de tar? si chiar de numele s?u. Hoin?reste prin Statele Unite si prin Mexic si aproape sapte ani mai târziu îsi face din nou aparitia în Elvetia cu un pasaport nord-american, sub numele de Sam White. Aici este retinut de politie, fiindc? i se b?nuieste adev?rata identitate si pentru a se stabili dac? a participat la o actiune criminal?, la asa-zisul "caz Smyrnov".
Romanul este alc?tuit din caietele pe care le scrie Stiller în închisoare în timp ce se investigheaz? cazul s?u si dintr-un epilog redactat de procurorul Rolf, a c?rui sotie, Sibylle, fusese amanta sculptorului, putin înainte de misterioasa-i disparitie.
Într-o bun? parte din povestire, nedumerirea confer? tensiune actiunii: este Stiller domnul White, asa cum pretinde politia, sau este vorba de o absurd? neîntelegere, dup? cum afirm? cel arestat? Îndoiala este alimentat? de contradictii obiective si, mai ales, de categorica convingere cu care autorul caietelor neag? faptul c? el ar fi Stiller. Mai târziu îns?, când dup? propria-i m?rturie, adev?rul iese la iveal?, fiind evident c? Stiller si White e una si aceeasi persoan?, o alt? nedumerire ia locul celei dintâi, mentinând viu interesul cititorului. Ce se întâmpl? cu sculptorul? De ce fuge de el însusi si-si respinge trecutul si numele cu aceast? oarb? înc?p?tânare? E oare fuga aceasta dictat? de remuscare, fiind un mod inconstient de a fugi de responsabilitatea pe care o are în esecul relatiei sale sentimentale cu Julika? Sau e ceva mai abstract si mai complex: respingerea unei culturi, a unui fel de a fi si de a tr?i, care a fost dintotdeauna incompatibil pentru Stiller cu deplina afirmare a existentei sale?
Spre deosebire de prima nedumerire, romanul nu rezolv? acest al doilea mister: sarcina aceasta îi revine cititorului. Cartea se multumeste s?-i ofere un material abundent si eterogen, cu episoade si situatii din viata lui Stiller, astfel încât, confruntându-le si studiindu-le, fiecare s? trag? concluziile ce se impun. Iar documentarea aceasta existential? este atât de dens? si de subtil? încât, într-adev?r, concluziile ce se pot trage în privinta lui Stiller sunt foarte diverse. De la aspectul patologic, un simplu caz de schizofrenie, pân? la o metafizic? a culturii, un refuz alegoric de "a fi elvetian" pân? la imposibilitatea asum?rii conditiei umane - fiind elvetian - în toate acceptiile ei diverse si multiple.
Ce detest? Stiller în lumea lui din Zürich? Faptul c? totul este atât de curat si de ordonat si c? viata este pentru compatriotii s?i o rutin? previzibil?, din care au fost excluse excesele si grandoarea. Compatriotii s?i au numit mediocritatea "cump?tare" si, cum au renuntat la "îndr?zneal?", si-au pierdut cu timpul spiritualitatea, murind încetul cu încetul si golindu-se de forta vital?: "Atmosfera elvetian? n-are viat?, n-are spirit, în sensul c? omul îsi pierde spiritualitatea, nemaiaspirând la perfectiune". Nici m?car libertatea cu care se laud? elvetienii nu i se mai pare real?, întrucât conformismul a eliminat din vietile lor "pericolul îndoielii", iar aceast? atitudine reprezint? pentru sculptor prototipul lipsei de libertate.
În aceast? atmosfer? de "suficient? opresiv?", tot ce implic? un risc sau o ruptur? în formele prestabilite ale existentei tinde s? fie reprimat sau evitat si de aceea mediocritatea disimulat? în bun?starea material? p?trunde si în relatiile umane, s?r?cindu-le si frustrându-le, dup? cum dovedesc cele dou? povesti de dragoste - dac? pot fi astfel numite - ce apar în roman: cea dintre Julika si Stiller si cea dintre Rolf si Sibylle.
În ciuda izbucnirilor si acceselor nonconformiste ale sculptorului, conflictele sale conjugale cu Julika, frumoasa balerin? bolnav? de tuberculoz?, pe care o face s? sufere si o chinuie înainte de a o p?r?si - spre a reveni apoi la ea când se-ntoarce în Elvetia - sunt tipic burgheze (si oarecum plicticoase). Nu-i deloc clar ce îi reproseaz? Stiller delicatei si r?bd?toarei Julika. Poate delicatetea si r?bdarea? Faptul c? se resemneaz? s? fie ceea ce e si s? aib? ceea ce are, c? "nu iubeste imposibilul" dup? conceptia lui Goethe, pe care el si-ar dori s-o transforme în norm? de conduit?? Sau poate e teama de a se vedea târât de ea spre viata conventional?, spre aura mediocritas a concet?tenilor s?i, cea care-l face pe Stiller s?-i repugne aceast? femeie pe care, pe de alt? parte, o iubeste cu sigurant?. Odat? revenit în tar? si la identitatea sa, Stiller încearc? s? reconstituie acea iubire frustrat?, dar este prea târziu, si o moarte banal? - de foileton - pune cap?t încerc?rii sale.
Povestea sentimental? dintre procurorul Rolf si sotia lui, Sibylle, relatat? din prisma aventurii lui Stiller, este poate episodul cel mai reusit din carte, reflectând cel mai bine sentimentul de înstr?inare în iubire, datorat civilizatiei moderne. Iat? cea mai mare acuzatie din romanul Eu nu sunt Stiller.
Tineri, culti, lipsiti de prejudec?ti, sotii au decis ca mariajul lor s? fie o relatie deschis? si f?r? obligatii, fiecare urmând s?-si p?streze independenta si libertatea. Frumoasa teorie - ca de obicei - nu reuseste s? functioneze si în practic?. Când Sibylle are un amant (Stiller), Rolf este foarte afectat. Poate c? atunci descoper?, pentru prima oar?, c?-si iubeste si îsi doreste nevasta. Iar aventura acesteia cu sculptorul creeaz? impresia unei strategii instinctive a Sibyllei de a provoca dragostea lui Rolf, sau, cu alte cuvinte, de a o însufleti, de a o aprinde si a o salva de la rutin?. Exist? toate conditiile pentru ca acest cuplu, în care cei doi se iubesc în fond, s? existe pe deplin de acum înainte, si de aici s? rezulte o relatie intens? din care amândoi s? se îmbog?teasc? reciproc. Dar asta e imposibil fiindc? nici unul nu se poate desprinde de bunele maniere cump?tate si reci, care au ajuns s? fie, pentru amândoi, un fel de a doua natur?. Formali chiar si-n lipsa de formalitate pe care au vrut s-o includ? în c?snicia lor, Rolf si Sibylle se despart pân? la urm?. Mai târziu se împac? si, într-un anumit fel, ajung s? fie fericiti, dar într-un mod pasiv si resemnat - formal - care îl îngrozeste pe Stiller.
Descoperim la sculptor un substrat romantic - iubeste imposibilul - care-l condamn? la nefericire. Lamartine, comentând Mizerabilii lui Victor Hugo, scria c? r?ul cel mai mare care i se putea întâmpla unui popor era acela de a contracta "pasiunea imposibilului". Aceasta este si pentru indivizi o boal? riscant?. Trebuie s? spunem totusi c? ea n-a cauzat doar mult? suferint?, ci a creat si cele mai grozave realiz?ri ale spiritului uman, capodoperele artei si ale gândirii, marile descoperiri stiintifice si - lucrul cel mai important - notiunea si practica libert?tii. "S? iubesti imposibilul" face parte din natura omului, fiint? tragic? dotat? cu dorint? si imaginatie, de-a pururi tentat? s? sparg? limitele si s? ating? ceea ce nu exist? si nu posed?.
Poate c? ceea ce-l determin? pe Anatol Stiller s? plece, c?utând ceea ce intuieste a fi o garantie de plenitudine, fat? de imperfectiunile t?rii sale, sunt aventura si exotismul. În anii s?i de exil voluntar, pare s? fi dus o existent? hoinar? si primordial?, în Statele Unite si Mexic, jurnalele sale vorbind despre aceast? perioad?. Sunt evoc?ri pline de o anumit? melancolie care, adesea, ating un înalt nivel artistic, ca frumoasa descriere a gr?dinilor din Xochimilco sau a pietei din Amecameca ori ziua mortilor la Janitzio sau relatarea plin? de farmec a aparitiei unui vulcan pe plantatia de tutun din Paricutin unde Stiller - sau mai degrab? fantoma lui - lucra ca zilier.
A g?sit oare sculptorul care fugea de teribila civilizatie urban? occidental? intensitatea vietii pe care o c?uta, tr?ind într-o manier? primitiv? în p?durile din Oregon ori împ?rt?sind mizeria si exploatarea t?ranilor mexicani? M?rturia lui este vag?, dar ironia si sarcasmul care se ivesc adesea în aceste amintiri par s? indice un r?spuns negativ. Chiar dac? n-o spune, ai impresia c? la întoarcerea din peregrinaj, Stiller a înteles acest crunt adev?r: viata real? nu va fi niciodat? la în?ltimea viselor oamenilor, deci nemultumirea care l-a f?cut s? dispar? nu poate fi nicicând satisf?cut?.
Exceptie face, fireste, planul imaginar, al fictiunii. Într-adev?r, aici oamenii îsi pot satisface - în mod inofensiv - vocatia prin exces, prin închipuirea unor existente iesite din comun, prin drame si apocalips. Se pare c? asta învat? Stiller în închisoarea preventiv? în care-l închid autorit?tile în timp ce-i verific? identitatea. Pe îng?duitorul Knobel, gardianul lui, îl amuz? si-l înfioar? cu asa-zisele crime comise si cu diverse anecdote, pline de gratie si culoare, ce se dovedesc îns? a fi false sau însel?toare. Sunt pagini pl?cute la lectur? datorit? umorului si sotiilor întâlnite, efectul fiind aproape un balsam, într-o carte care, în ansamblul ei, e saturat? de misc?ri lente si sumbru pesimism.
De altfel, simpla existent? a unei c?rti ca Eu nu sunt Stiller contrazice teza pe care aceasta o propune. Teribila civilizatie a t?rii în care se desf?soar? actiunea pare s? nu distrug? într-atât spiritul critic si s? nu generalizeze conformismul creat, dac? în sânul ei se ivesc adversari atât de severi ca Max Frisch si proteste atât de dure precum cele din acest roman.
Nu trebuie s? ne pierdem, deci, speranta: cu putin noroc, limbul elvetian va ajunge poate, într-o bun? zi, s? fie infernul atât de dorit de oameni ca Anatol Stiller.
Barranco, 12 februarie 1988 (din volumul Adev?rul minciunilor)
În româneste de Luminita Voina R?ut
agregate