sandra

18.11.02

Ce ti-as spune in lumea mea, o lume unde cuvintele inseamna exact ceea ce inseamna (!) si unde exprima aproape la perfectie trairile… Ti-as spune ca te simt aproape, ca simt o legatura intre noi, ca ma simt linistita si calma cand esti prin preajma, ca-mi vine sa te sun doar sa-ti zic “neata” sau sa te intreb cu adevarat si fara vreun motiv anume “ce mai faci”… Ti-as mai spune ca atunci cand esti langa mine imi vine in mod firesc sa te iau de mana sau sa te sarut si ca mi se pare tare ciudat ca trebuie sa ma opresc chiar inainte de a gandi una ca asta… In lumea asta a mea, toate chestiile pe care tocmai le-am scris nu ar suna ca desprinse dintr-un roman de 2 lei sau dintr-o telenovela, pentru ca aici prea putina lume e in stare sa simta asa ceva, cu atat mai putin sa o si exprime in cuvinte. In lumea asta nu exista complicatii, sau exista prea putine pentru a fi luate in seama. Aici “nu stiu ce simt” dureaza foarte putin, atat cat trebuie pentru ca ceea ce simti sa formeze un val enorm care sa mature tot ce e in plus. Aici placi sau nu placi, simti ceva sau nu simti nimic, iubesti sau nu iubesti… Iar verbul “a iubi” de aici nu are nici o legatura cu cel al oamenilior de rand… Oamenii de rand nu iubesc si n-au iubit niciodata. Ei se indragostesc si in loc sa se trezeasca prin asta ei adorm si mai adanc. In lumea asta a mea in care ma tot chinui ca o scolarita sa te aduc, a iubi inseamna o succesiune de “stari de iubire”, atat de deosebite una de alta ca nici nu-ti vine sa crezi ca e acelasi sentiment. Pana acum nici aici nu a existat iubire vesnica, doar iubiri ingropate si reinventate de fiecare data.
Ce ma fac eu, scolarita din lumea ei de vis, cand imi vine sa-ti spun tot felul de chestii de genul asta? Stii cum e sa-ti vina sa povestesti “teoria” machiajului sau a labii la inima si in loc de asta sa-ti iasa pe gura “ce-ai mai facut azi?” sau “cand mai facem machete?”. E cam ca atunci cand visezi ceva si parca ai fi constient de ceea ce se intampla, dar nu poti controla personajul care te reprezinta in vis… stii atat de sigur ce ar trebui facut pentru ca visul sa fie ceva mai bun, poate chiar perfect, dar omuletul ala – care esti tu – nu vrea sa te asculte… si te trezesti cu o boala pe el de nu-i adevarat, gandindu-te cat e de fraier si cat de fraier esti tu ca n-ai incercat mai mult sa-l convingi.
In lumea mea exista perfectiune. Aici “perfect” inseamna mai precis “perfect aici si acum”. Poate exista o anumita succesiune de momente, stari, evenimente al caror ansamblu sa-ti dea o senzatie de desavarsire, de plin, de complet… de perfect, doar aici si doar acum. Cum ar fi o dimineata in care iti dai seama ca traiesti si prin constientizarea asta traiesti si mai “tare”… si in momentul ala aproape perfect sa intalnesti o privire care sa te “dribleze de 3 ori si sa te degajeze”… sunt aproape convinsa ca nu m-ai crede ca acela a fost un moment perfect, strict momentul ala, inainte sa sa apara vreun gand care sa incerce sa aduca cuvinte ce vor strica perfectiunea… Sau cum ar fi o imbratisare, care te umple, oftezi usurat si te culcusesti, si mai lipseste doar un sarut pentru ca mementul si starea sa fie perfecte…
Acum spune-mi si mie, cum sa-ti explic eu tie teoria asta a perfectiunii? Vreau sa ti-o spun, asa – ca fapt divers, ca bucatica din mine si din lumea mea… “Si… Ce-ai mai facut in seara asta?”…
Unul dintre cele mai cuprinzatoare arsenaluri care au fost vreodata si ma dezarmezi cu o singura privire sau vorba… Asta ar trebui sa fie o problema mai mare pentru tine decat asa-zisa “amagire” care de fapt nu exista. Ma intreb cum poti fi atat de nesigur in loc sa te uiti in jur si sa vezi ce efect ai asupra oamenilor… de la cei mai… la cei mai… Pe de alta parte e poate mai bine ca nu o faci… mai bine pentru mine, evident!
Oricum… desi o faci inconstient, iti multumesc pentru ce trezesti in mine… O parte din mine care mi-e tare draga pentru ca o simt foarte aproape de cum sunt eu de fapt… un amestec de naivitate cu inocenta si vulnerabilitate, poate putin prostuta dar cu cele mai bune intentii… adultul din mine se revolta si spune tot felul de lucruri care mai de care mai mature si mai intelepte, dar scolarita se inroseste, priveste in pamant si spera ca poate maine…
Orb nu cred ca est… esti probabil orbit si speriat si sictirit ca iti tot pun diverse etichete si incerc sa te definesc… fulgi de nisip si alte alea… o fac pentru ca doar asa ma simt si tu cat de cat in control si am de ce sa ma agat… Apropo de agatat… tu chiar credeai ca nu o sa ma agat cu tot ce am de ce mi-ai zis atunci?! Poate ca pe moment te-am ascultat, dar acum…
Ma tot intreb ce vrei… cred ca pe undeva chiar nu vrei nimic acum… ceea ce nu-mi convine de loc pentru ca sunt foarte grabita de felul meu… Ma enerveaza sa trag de tine, poate chiar mai mult decat te enerveaza pe tine, si de fiecare data imi spun ca e ultima… dar de fiecare data mi se pare ca surprind un moment prielnic – care se dovedeste ulterior a fi cel mai prost moment posibil – si iar o iau de la capat… iar dup’aia am impresia ca am dat cu piciorul in ceva si te-am indepartat…
Anyway… daca ai ajuns sa citesti asta, sa nu-mi spui ca ai gasit-o…

29.11.02

Sunt un pendul in bataia unui vant continuu de emotii.
Dintotdeauna am vazut lumea si viata prin ochii altcuiva. Prin ochii tai mi-a placut cel mai mult… Dar acum trebuie sa invat sa vad singura… Dragostea nu inseamna a privi cu ochii celuilalt… “ci a privi impreuna in aceeasi directie”… Vreau sa devin vantul si sa-mi gasesc directia… Atunci, daca vei mai fi aici, te voi lua cu mine…
Ce sa mai spun cand s-a spus totul…?
…Vreau sa te iubesc…

De unde nevoia (maladiva) de a transforma cea mai nesemnificativa traire sau cel mai minor eveniment intr-o metafora?

18.12.02

Mi-e frica sa ma dau altcuiva pentru ca nu stiu ce ar face cu mine. Chiar daca tot ce iti dau se loveste de tine si cade, macar e ceva cunoscut si cat de cat previzibil si familiar.
Mi-e frica ca daca ma dau altcuiva ma voi pierde.

21.12.02

Stiai ca insemni ceva pentru mine. Vedeam asta in ochii tai. Cu privirea asta imi placea sa ma leg de tine. Acum cand te-am gonit din mine privirea ta e goala, la fel ca sufletul meu instrainat.

Iubire solo

Ma gandesc la tine din inertie. Nu exista miscare perpetua. Nu-ti mai dau voie sa ma imbrancesti cand ma opresc.

Nu stiu cine sunt. Incerc sa-mi amintesc ultimul moment cand am stiut.

3.01.03

Vreau sa te vad urat. Sa-ti vad bubele si viermii care-ti colcaie in ochi, membrele diforme si gura spurcata. Ochii nu ma asculta. Sunt handicapati de sufletul care urla de singuratate si raceala, sufletul care vrea, care doreste, care s-ar cufunda si s-ar ineca in cea mai abjecta mocirla cu cea mai mare voluptate. Ma infund in mlastina urateniei tale. E atat de intuneric ca vad numai lumini.
Esti cosmarul din care nu ma pot trezi. Piatra pe care nu reusesc s-o scot din pantof, aschia de sub piele care cu cat incerci mai mult s-o scoti, cu atat se infunda mai tare.
Obosesc din ce in ce mai rau.
Pana cand?

8.11.02

Bibelou… bibelou rar pus intr-o vitrina prea mare si impunatoare… prea multa atentie, prea multa importanta, prea multa liniste... un cutremur care ar trebui sa sparga vitrina, dar n-o face… bibeloul se sparge si se recompune, dar nimic nu se schimba… vitrina ramane aceeasi… oamenii se schimba, dar in loc sa-si puna intrebari iau totul ca atare si nu baga nici macar o floare in vitrina… sterg praful cu constiinciozitate, dar nici macar o floare deasupra… macar langa… nimic… castelul de fildes care se surpa sub nimic si recreste pentru a se surpa din nou…

De ce sa tratezi un om ca pe-o floare? De ce sa-l percepi ca pe-o floare? Sa-l culegi, sa-l ignori, sa-l arunci, sa-l adulmeci cu nesat neindraznind sa te atingi de el, sa-i faci cea mai mare nedreptate si sa-l pui intr-un buchet… sa-l si ambalezi pentru a savarsi crima pana la capat… fara ca macar sa observi ca intr-un buchet nu sunt niciodata 2 flori la fel…

A nu lasa copiii sa moara… a nu-i lasa sa doarma cel mai negru si mai sinistru somn… a deveni “mare”… mare = plin de griji ireale, absurde, aberante si mai ales neimportante… mare = orb la tot ceea ce este frumos, nou, fascinant, uimitor, uluitor… mare = sa vezi doar gri si negru, doar “atunci” si niciodata acum… a nu lasa copiii sa se piarda… sa-si piarda scanteia care sclipeste destul de lung si tare ca sa-ti arate tot ce-i frumos si tot ce merita… adica Totul.

13.11.02

Starea de spirit e direct proportionala cu inocenta. Inocenta, din fericire, nu se pierde niciodata in intregime, doar fluctueaza mai mult sau mai putin. Ca dovada, cei mai mari deprimati ai tuturor timpurilor, au avut macar cate un moment, oricat de scurt, de calm, de bine, sau chiar de bucurie… inexplicabile… Aceea era inocenta din ei, agonizata si agonizanta la maxim, ce-i drept, dar inca acolo, ascunsa intr-un colt si inchisa ca o fiara monstruoasa.
Te uiti cateodata in oglinda si te sperii de cat de urat poti fi… ochii te tradeaza, goi, mati, inexpresivi. Alteori insa, fara vreun motiv anume, radiezi, o sclipire din ochi iti construieste o frumusete discreta, care, daca esti destul de atent, te bucura, dar doar pe tine… si asta e tot sarmul inocentei… Sa te balacesti singur si vesel in ea, ca un bebelus care el singur stie de ce gangureste si rade cand se joaca.
Inocenta trebuie hranita cu vise si scenarii, altfel uratenia lipsei ei va fi si mai infricosatoare.

Abandon, singuratate, confuzie… energie nefocalizata care daca ar avea o tinta ar exista si un fitil pentru acest coktail Molotov nevrotic!
Cand stii tot… vezi tot atat de clar… ai face ce e “bine” daca ar vedea si ceilalti… doar ca nici cei care vad nu vor s-o faca… Te imbraci in abandon, singuratate si confuzie si te pisi pe toti cu energia ramasa.
Furie? Neh… prea lene… mai bine pustiu si gol decat sa risti sa “umpli ceva rupand din tine”.
Nimic nu e usor, asta e clar… dar oare cand si cum iti dai seama ca pragul de care te incapatanezi sa dai cu capul e un zid de care nu poti trece? Preferi sa te gandesti totusi ca s-a auzit de oameni care pot trece prin ziduri… daca in realitate “cica” se poate, de ce nu si metaforic?!
Zile prea scurte si prea goale, nopti prea lungi si prea pline… macar de n-ar fi intrerupte de lumina asta chioara de toamna.
Vreau o reteta pentru a baga oamenilor mintile in cap. Vreau o insigna cu mine toata pentru a putea fi lasata in pace si luata ca atare. Vreau ce nu pot sa am. Vreau sa vreau asta pentru ca altfel ar fi prea simplu si m-as stinge. Vreau ca in momentul in care obtin ce mi-am dorit sa pot sa respir, altfel decat gafaitul unei placeri perimate.
A “spala sentimente si simtiri”… Vreau mult MULT Dero! Vreau sa mi le pot spala singura… in loc de asta ma uzez singura si ma mir de privirile tocite din jurul meu.

Masturbarea inimii…
M-am indragostit – pe mine “ma”! – iubesc, fara “te” si termin intr-un urlet de durere.
Inima, la fel de educabila ca orice organ, in placere sau durere… cum sa doara ca sa-ti placa, cum sa-ti placa sa te doara… mai ales asta…
Momentul de scapare, o neatentie asteptata febril, care aduce, care tranteste ce incercai sa retii, sa educi… si trasnetul care vine prea devreme sau prea tarziu… ramane insa o placere in neasteptat, mai mica decat cea educata, calculata… ramane o placere si un gust amar, asteptand bolnav pofta.

14.11.02

Ma ascund cu un machiaj puternic care sa ma apere de tine. Umbre sa-mi acopere nesiguranta, contururi care sa ma ofere pe un platou invizibil, fard care sa-ti arate ce vrei sa vezi.
Te boiesc in culori de clovn in speranta ca vei da de o oglinda care sa te sperie asa cum esti. Clovnul devine mim, iti imping si iti imbrancesc gesturile aberante ramase fara vorbe pana cand te hotarasti sa traiesti, apa care imi va spala griul de sub ochi.

Nu exista cuvinte goale, doar vorbe goale.

14.07.02

Ai dat atat de mult… atat de mult a cazut pe jos… o parte s-a sfaramat… o parte te-a taiat… o parte ai cules… o parte ai uitat…
Acum ai la fel de mult de oferit, dar nici cea mai mica directie… ai arunca in stanga si in dreapta daca te-ar lasa… dar ei, fara sa-si dea seama, se eschiveaza…
Incerci sa te acoperi, sa te invalui in ce ai vrea sa-i oferi, fantasmezi ca vine de la el… Te miri ca nu vede, ca nu simte… te intrebi cum se poate sa nu se lege nimic…
Zambesti amar cand vezi ca nu-l atinge nimic din ce-i oferi, parca te doare cand vezi cum se spulbera tot de zidul lui.
Nici nu incerci sa treci de obstacol… stai in fata lui si astepti… cufundata in ce ai… e pentru el, dar pana una alta te mai linisteste… Ti-e frica sa nu dispara… De ce? Ca nu va mai avea el ce primi? Ca nu vei mai avea tu ce oferi? Ca ar fi putut fi o tornada si nu va iesi nici macar o furtuna intr-un pahar cu apa?
Nu vrei sa-ti faci asteptari, planuri… dar oare nu e si asta doar o amagire? Oare cand se loveste de zid nu se strica si se urateste?
Surprinzi noul pentru prima data… crezi ca apuci sa-i vezi fiecare etapa… te incanta… te incanti singura ca sa uiti de stupoarea dezamagirii si de durere…
Te agati de speranta si de o vorba stupida pana trece? Vrei sa treaca daca nu se indeplineste! Si daca nu trece? Nu mori… mai doare putin… ramane un ghimpe de care poti uita… se mai misca… te mai sacaie… dar deja e ghimpe, nu mai e exaltare… nu te poti invalui intr-un ghimpe… poti doar sa incerci sa-l uiti… irelevant daca dispare sau nu pana la urma…
Si totusi… atingi culmi noi… ca de fiecare data… ai impresia ca ai prins Absolutul de-un picior si Minunatul de celalalt… te doare pana la ceea ce pare a fi epuizarea, secatuirea suprema… pana unde nu poti respira decat cand ii vezi ochii… cand ii prinzi privirea… o durere dulce in acelasi timp… pe care o pretuiesti si ti-e groaza s-o pierzi…
Nu “gandesc deci exist”… simt deci exist! Iar atata timp cat exist eu poate exista si el… am putea exista si noi…
Cand nu mai simti totul e un vis prost, o iluzie ratata si seaca, mata, opaca…
Il simt… simt ce simt… [cu un zambet vlaguit] : mai e o sansa…
Iti doresti atat de tare sa-l cunosti mai bine decat “dincolo”… dincolo in clipa in care se face lumina si incepi sa simti si il cunosti intr-o clipa pe tot… asa se face ca uiti si trebuie sa redescoperi… prima data se intampla prea repede…

19.07.02

Plansul anestezie… de fapt anesteziat…
Nimic din ce reusea sa te faca sa plangi nu merge… usurarea ar declansa un potop de lacrimi, dar parca imaginatia nu vrea sa te mai ajute sa ti-o inchipui…
Doare atat de tare incat nu mai simti… anestezie prin durere… parca undeva in adanc auzi o parte din tine care plange din rarunchi… poate simti si o picatura sau doua scurgandu-se pe obraji… Iti doresti sa simti, chiar si cea mai cumplita durere insa anestezia e mai tare decat partea din tine care plange…
Iti doresti sughiturile, crisparea intregului corp care se cutremura in hohote, grimasa si gemetele… nu le poti avea… probabil ca asta ar fi cazul in care n-ai mai putea suporta… cand durerea te-ar dobori… cand golul ar fi atat de mare incat te-ar cuprinde in intregime si n-ai mai exista…
Daca printr-o minune pe care mintea mea a obosit s-o imagineze, ai aparea in fata mea, nu ti-as spune nimic, as zambi, poate ar reusi sa curga si lacrimile inchise in anestezie… te-as lua in brate, fara sa te strang… m-ar durea sa te sarut… cred ca si privirea ta, care de atatea ori m-a facut sa plutesc, ar fi dureroasa… Te-as tine in brate pana cand as incepe sa simt… pana s-ar retrage anestezia care ascunde neantul…
Te-as tine in brate

?.?.02

Copil mic satul sa fie mama.
Nevoie sa vorbesti, sa fii cu, sa apartii, siguranta sprijinului si caldurii toata viata, inca un lucru atat de linistitor, inca un lucru de pierdut, neliniste, umplii golul din inima ca sa-l maresti pe cel din stomac la gandul de a fi singur din nou.
Sa apartii unui loc, un mic sau mare uter pe comanda, cat mai potrivit, cat mai cald si protector, in care totul sa se opreasca, totul facut pe comanda, totul sa ramana afara cat tu te reconstruiesti.
Ceva de facut care da sens si cuiva-ului si undeva-ului si care in primul rand da sens propriei existente, ceva care iti da energie vitala, consumand, arzand tot restul.
Atingerea unui scop, o pauza de contemplare, traire, viata, inaintea urmatorului drum.

Un fulg de nisip fierbinte care pluteste mai usor ca rasuflarea, care se lasa impins de vantul pe care il baga prea mult in seama… poate ar vrea sa te arda sau sa te zgarie cand iti atinge pielea, dar nu poate reusi decat sa te mangaie usor si cald, fulg de nisip pe care doar un orb l-ar indeparta sau ar incerca sa-l inghete… Fulg de nisip care iti aminteste de mare, de un ocean de bine care te invaluie si te dezarmeaza…
A fost odata ca niciodata un fulg de nisip ratacit cu care am vrut sa ma invelesc, dar care a inghetat inainte sa-mi atinga palma… A fost odata un fulg de nisip care m-a infiorat cand mi-a atins obrazul si buzele… A fost odata un fulg de nisip pe care l-as pretui intr-o cutiuta de cristal… Si ar trai fericita (?) pana la calme si adanci batraneti… fara fulgul de nisip, visand cu drag la ocean…

31.10.02

Confuzie orbita de o lumina prea puternica. Haos, dezordine, sfasiere intre bine si poate mai bine, fluturi multicolori se bat cu fluturi negri de noapte uriasi, aripi negre care ma orbesc si mai tare. Lipsa de rabdare. Acum, aici, daca nu, ma sting si ma cufund in bezna orbitoare care doare. Iar iarba care scoate ce-i mai bun si ce-i mai rau, din pacate in ordinea asta, alcol care ne dezleaga plasa de siguranta la o acrobatie prea periculoasa.
Dezordinea te sufoca, te ineaca, pe undeva te imbie, te face sa vrei si mai tare totul sau nimic, te pierde.
Singura persoana de care nu poti scapa, vesnicul atarnator, vesnicul musafir in plus, vesnicul gaffeur, vesnicul spin in talpa… tu.
Vrei sa te ineci in ceilalti, te agati cu disperare de ei, care nu inteleg nimic, care nu vad, nu aud, vrei sa te ineci in ceilalti si nu dai decat de propria fata cu un ranjet intins pe ea, care te saruta cu forta.
A reveni la ordinea ta dinainte e atat de clar, o ai in fata ochilor in fiecare clipa, imaginea cu atat mai clara cu cat esti mai disperat sa o ai. Fuga la fel de aproape, dar picioarele sunt legate cu catuse de ranjetul fetei tale din oglinda celorlalti.
Altceva… orice, numai asta nu… nu din nou… am mai fost acolo… a fost la fel… daca si acum se termina ca atunci mai mor o data, si inca una, preventiv, pentru ca inseamna ca si “acum”-ul asta angoasant va reveni… iar si iar si iar…
Cat de jalnic suna toate astea… Bine ca-mi folosesc macar mie… un mic ceva pe care sa-l pot arunca in ranjetul ala sadic… i se rupe, dar macar par sa nu stau degeaba.
Cacat. Regizorul de telenovele i-a mai trantit un episod… fulgul de nisip… ha! bis! si cum toate lucrurile bune sunt trei… fuck!
Maine… zi de teatru… voi sta pe o scena cu toate proiectoarele pe mine, cu o singura problema : si publicul va fi luminat. Voi vedea fiecare fata, fiecare miscare, fiecare zambet sau ridicare de spranceana.
Nesiguranta ma omoara, dar momentan par sa ma cam pis si pe siguranta.
“Choose life” – bine, bine, da’ ce-si-cum?!
Aberant.

4.11.02

Ce poate sa doara mai mult decat golul? Lipsa? Durerea ta amplificata de durerea fantoma a celuilalt pe care crezi de cuviinta s-o simti si tu… iar cand te amputezi singur, doare si membrul care a dat lovitura de gratie… inainte ca gangrena sa-si inceapa lucrul…
Hai… incearca tu sa romantizezi toata povestea asta cu cuvinte catarhice si alte astea… mai bine banalizeaza totul intr-un litru de alcool… orice numai sa nu stai singura si goala cu durerile tale fantoma si de calau, sa nu ti se prabuseasca peretii in cap de atata singuratate, atat de mult ravnita, obtinuta… cu ce costuri… Cred ca ce te doare cel mai tare e usurarea… gandul ca el se va descurca si fara tine – “sensul vietii” – sau poate ca cel mai rau doare ca nu te va iubi toata viata asa cum a spus… desi constient iti doresti din tot sufletul ca el sa n-o faca…
Si daca-l lasi pe el, si-ti vezi de ale tale… cu ce ramai? Cu un pustiu haotic, unde iar nu stii de unde sa incepi… Credeai c-o sa fie usor, nu? Zi-mi te rog, CE DRACU’ A FOST USOR PANA ACUM?!
Fuck it… let-s go shoot some pool and get wasted.

??.05.02

Depersonalizare. Observarea propriului comportament, propriilor ganduri, trairi, sentimente, cu o detasare undeva intre indiferenta si afectiune. Asa cum ma uit acum in urma cu drag la “eu”-rile care au fost pana acum, la fel ma uit acum la mine, de parca ochiul care vede si mintea care nu judeca au trecut deja de etapa asta din timp si spatiu.
Partea buna este linistea si calmul interior (indiferenta?) care persista peste zbuciumurile si dezordinea exterioara.
Partea rea este ceea ce-mi pare a fi o disparitie a senzatiei / starii de responsabilitate. Imi asum , cu ochiul care vede, actiunile si spusele, insa cea care le face parca nu e responsabila… Oare am fost vreodata?

25.06.02

Din confuzie, haos, tristete cosmica, cadere, delasare, depersonalizare… incepe sa iasa ceva la suprafata… ceva nou care parca sprijina, sustine vechiul schilodit… ceva nou puternic, mai nepasator, mai invatat, care nu mai e dispus sa se lase calcat in picioare, si mai ales nu mai e dispus sa se calce singur in picioare…
“Lasa-ma acum, am ales ce-am ales, chiar daca gresesc e o parte din mine”
Vreau sa pot striga, sa ma pot certa, sa ripostez, sa raspund, sa explodez, sa ma arunc in gol si in loc de atrocea cadere sa zbor, cu o viteza incredibila.
Din depersonalizare incep sa devin Eu, un alt Eu, un nou Eu, mai aproape de Eul ideal… Lasand la o parte abureala psihologica chiar incep sa ma plac mai mult… de fapt incep sa ma apreciez, sa ma ascult, sa ma inteleg, sa ma ajut, sa ma sustin, sa ma respect si s-ar putea sa ajung chiar sa ma admir.
Dupa o seara foarte ciudata – o revelatie de cacat si o combinare seaca – parca renasc, parca ma trezesc dintr-un somn care deja se prelungise prea mult… nu mai lenevesc in pat… ma ridic si…

11.07.02

Inca ani si ani de zile pentru ce??? Pana unde?
Aceeasi singuratate, doar alte fete… cate o speranta, cate o traire si in rest doar rutina ca sa nu doara, ca sa nu mor inghitita de golul asta pe care nu pare sa-l poata umple nimic… Ti se pare… apuci sa rasufli o data si incepi sa zambesti si se goleste de mii de ori mai repede decat s-a umplut si prin asta golul devine de fiecare data mai mare si mai greu de umplut… pana cand? Am obosit!!! Singura persoana pentru care contez in adevaratul sens nu ma lasa sa mor, sa ma odihnesc!!! Si totul devine strain, oamenii ma sperie, ar putea sa ma rupa atat de usor, ma sperie si ca nu-si dau seama de asta… imi vomit dezgustul pe prostia lor.
INCA O ZI??? CUM??? CU CE??? La “cu cine” renunt… nu e nimeni… doar umbre de “cineva” care se schimba si dispar cat ai clipi…
Cum inca o zi cand eu incerc sa ma las rupta in seara asta dar nu ma rup pana la capat… doar cat sa agonizez… cat sa schiopat si sa ma impiedic pana incepe o noua zi in care iar mor in normal…

12.07.02

Adun bucatile si le lipesc… scutur sarea cu un zambet chinuit… imi pun inima intr-o cutie si sper s-o pot tine acolo pana doare mai putin… Sper sa gasesti cheia, sa imprastii bucatile si sa le adunam impreuna fara lacrimi… doar cu zambete plutitoare…

5.02.03

Ce inseamna cand nu-ti poti trai viata decat pe un fond muzical? Cand parca te trezesti din somn cand auzi o melodie care te inalta? Cand pentru a realiza ceva mai mult sau mai putin maret trebuie sa-ti canti ceva in cap? Cand te apuca disperarea si n-o poti trai pe deplin pana nu-ti vibreaza un distors in cap? Cand nu poti sa scrii in liniste? Cand nimic nu e real daca nu exista o replica dintr-un film care sa descrie starea?

8.02.03

Cum poti sti ce e real? Nici nu se pune inca problema de a afla ce e important. Inainte ca ceva sa fie important, acel ceva trebuie sa fie. Ce faci cand nu simti ca e nimic? Cand te simti sedat, cand totul pare sa fie atenuat? Cand se scurg zilele fara sa-ti dai seama si te intrebi unde si pe ce s-au dus pentru ca tu nu-ti amintesti nimic? Faci totul ca o marioneta, chiar daca tu insuti stapanesti sforile. Te tot intrebi cand o sa te trezesti din visul asta stupid. Ai scurte momente de luciditate care te sperie pentru ca te fac sa te intrebi cum ai ajuns aici si cine sunt oamenii din jurul tau. Iar de cele mai multe ori, momentele astea au loc cand esti intr-un grup mare – cunoscuti sau apropiati – si intamplator nu te baga nimeni in seama, nu esti angajat in nici o conversatie. Stai pur si simplu si te uiti in gol, dintr-o data te trece un fior si ridici privirea... traversezi sau intalnesti priviri care ar trebui sa fie familiare, pe care insa nu le recunosti. Iti vine sa fugi acasa, dar chiar in momentul in care te pregatesti sa te ridici te mai trece un fior si te intrebi ce-i aia acasa?! Enumeri locuri si oameni... te asezi la loc in angoasa de a ajunge acasa si a te simti la fel de sedat si ireal. Partea buna e ca momentele astea sunt scurte... in cateva clipe auzi din nou zumzetul multimii si te pierzi in decor, amintindu-ti replicile.

12.02.03

Cand ti-e frica de marele Necunoscut, sau de marele Neant, de moarte, de nefiinta, cel mai usor e sa te inconjori in vag si incert, plasmuite de adancurile mintii tale, astfel incat sa-ti para relativ nefamiliare, fara sa te inghita, fara sa te pierzi. Ca si cum spatiul din jurul tau e atat de nou si mare si frumos, incat ti-e frica de a nu-l putea cuprinde, de a fi prea mult pentru tine, pentru cat de mic si neinsemnat esti, asa ca nu-ti lasi ochii sa focalizeze... te plimbi in Paradis nevazand decat locul in care urmeaza sa faci urmatorul pas, refuzand sa privesti infinitul si absolutul din jurul tau. Incerci sa-ti refuzi existenta in lume, pentru ca de fapt de ea te temi, nu de nefiinta.

13.02.03

Dragostea e atat de perversa... nu-ti dai seama ca te indragostesti sau cand iti trece, decat cand e deja prea tarziu... si e atat de aiurea senzatia pe care o ai dupa, parca de fapt nici n-ai iubit. Omul care parea sa insemne tot nu mai starneste absolut nimic in tine... insa oricat de stanjenitoare ar fi starea asta, cu toate intrebarile pe care te face sa ti le pui, ea nu inseamna decat un singur lucru... rana s-a cicatrizat, esti gata sa iubesti din nou, de parca ar fi pentru prima data, desi ti-e frica sa incepi sa cauti, pentru ca stii totusi ca nu esti inca pe deplin vindecat.

16.02.03

Lumea se plange ca poarta masti. Toti par sa vrea sa fie ei insisi insa nu reusesc (aberant, nu?!) si se plang patetic de aceasta alienare. Instrainat e doar cel care nu isi alege mastile, cel care nu le sterge de praf nu e atent la ele cand si le pune dimineata. In momentul in care realizezi ca masca face parte din tine, este o prelungire a ta – este o expresie a fetei si nu fardul care o acopera... din acest lucrurile nu pot merge decat ca unse.
Intentionezi sa-ti petreci viata plangandu-te ca totul e gresit, pretinzand ca nu porti nici o masca, sau ca o faci fara sa vrei? Vrei sa treaca toate clipele si zilele pe langa tine, iar tu doar sa te uiti la ele observand – pe buna dreptate! – ca totul e pe dos?
Cat de aberant poate fi sa spui ca lucrurile nu sunt asa cum ar trebui sa fie?! Nu-ti dai seama ca ele sunt exact cum trebuie sa fie?!
Daca te distreaza scrie-le pe dos, canta-le, sculpteaza-le, picteaza-le pe dos... insa nu pretinde ca sti cum trebuie sa fie totul si mai ales nu te mai purta ca si cum asta te-ar indreptati sa lasi chiar si cea mai infima picatura de viata sa se scurga pe langa tine fara sa o sorbi de parca ar fi ultima!

18.02.03

As vrea sa pot face ceva care sa conteze. Atata timp cat nu fac nimic si ma balacesc in lene, ar fi greu. Insa nu simt ca ceva – orice – ar putea conta... Trebuie sa reusesc intai sa ies din starea asta lipsita si lipsitoare de sens, iar asta nu se poate face decat daca eu dau sens celor ce ma inconjoara si mie insami.
Tot incerc sa-mi gasesc un reper pentru a face o tabula rasa... momentan e stabilit la momentul in care voi fi stabilita la „casa mea”. Oare asta nu e o amanare? O evitare? Din moment ce stiu ca acest mutat se va intampla in mod cert, nu ar trebui sa depind direct de el... ar trebui sa ma simt ca si cum s-ar fi intamplat deja. Intotdeauna se va gasi un loc la care sa ajung, un punct de atins, care sa te scape de cel in care esti.

Ma simt de parca ce s-a intamplat doar acu’ cateva ore s-ar fi intamplat cu ani in urma... aproape ca pare a fi un vis, din care abia m-am trezit... iar daca ma gandesc la ceva care s-a intamplat cu luni sau ani in urma, as putea fi convinsa ca a fost doar un vis, pentru ca desi stiu ca nu-i asa, o simt cu o intensitate care m-ar speria daca n-as fi atat de sedata. Fight Club?

19.02.03

Nu vreau sa mai am de a face cu nici un om. Relatiile cu oamenii sunt atat de solicitante si ametitoare si confuze si consumante... au si momente bune, chiar foarte bune. Dar acum m-am pierdut pe mine din cauza oamenilor si nici un om nu ma poate ajuta... asa ca nu mai vreau sa am nici o legatura cu ei... sa nu mai existe asa cum eu acum nu simt ca exist. O lume doar din natura, muzica si carti in care existenta mea se rezuma la a admira ce e in jurul meu. O lume care sa nu vrea nimic de la mine si atunci sa nu pot vrea nici eu ceva de la ea. Doar sa fiu, sa vad, sa aud. Nu vreau sa ma bucur de ea sau sa fiu fericita... doar sa fiu lasata in pace sa vad, sa aud, sa fiu.