Motto: „Sufletul omenesc este astfel alcãtuit încât nu poate evita setea de absolut si dacã nu este orientatã cãtre binele si frumusetea supremã, ea se îndreaptã cãtre instincte si cade sub influenta zonei nefaste a rãului metafizic. Când omul nu îl recunoaste pe Dumnezeu, când nu iubeste forta sa creatoare si frumusetea ce o genereazã, el se apleacã cu pasiune în toate directiile egoismului si apetitului care pot sã însemne tot atâtea false mistici: setea de dominatie si împilare, setea de avere materialã, mistica sexualã si alte daruri de acest fel. Setea de absolut trebuie satisfacutã oricum, fãrã nici o distinctie a directiei, fãrã nici o rezervã calitativã. Omul îsi cautã puncte de sprijin acolo unde succesul este mai usor de realizat. Urmãrile sunt dintre cele mai grave. Unde nu mai lucreazã credinta în Dumnezeu viata moralã a omului se descompune, deoarece aceastã viatã se descentreazã si ordinea spiritualã care unificã si guverneazã dispare.“
(Ernest Bernea - “Crist si conditia umanã”)
Structurarea societãtii omenesti într-un anumit moment istoric nu este altceva decât un reflex al viziunii antropologice care dominã mentalitatea colectivã a epocii respective. Societatea este croitã pe baza definitiei omului acceptatã drept valabilã în acel moment. În inertia si tendinta de stabilizare care caracterizeazã orice alcãtuire omeneascã, aceasta tinde la rândul sãu sã formeze si sã educe oamenii dupã chipul si asemãnarea sa. Nu existã societãti “neutre” si “incolore” din acest punct de vedere, nici mãcar cele zise “liberale”. Asemenea tendinte de conservare a mentalitãtii generale au fost întotdeauna scoase în cele din urmã din echilibrul lor relativ de un impuls revolutionar, care a nãruit lumea cea veche, înlocuind-o cu alta nouã, conformã cu viziunea asupra omului adusã de curentul schimbãrii.
Toate revolutiile au pretins a fi un progres afirmând cã zidesc o societate mai dreaptã, care eliminã rãul prezent în vechea orânduire. La o privire mai atentã, observãm însã niste diferente fundamentale între transformãrile social-istorice care au avut loc în ultimele douã milenii. Din punctul nostru de vedere, aceastã distinctie are totodatã si un caracter de judecatã de ordin moral.
Pe de-o parte este viziunea crestinã asupra omului, care a adus o cotiturã radicalã în istorie si ale cãrei influente au modelat decisiv peisajul lumii pânã în ziua de azi. Definitia omului este în acest caz cea mai cuprinzãtoare, incluzând dubla naturã, atât biologicã, cât si spiritualã a fiintei umane. Rãul este privit ca o consecintã a cãderii în pãcat, iar eliminarea sa nu se poate face decât printr-o întoarcere spre interior, printr-un efort de regenerare moralã al omului, întrepãtruns totodatã cu harul divin. Omul transformat în sens crestin transformã si societatea în care trãieste, armonizând-o cu credinta sa. Biserica este centrul iradiant si garantul mentinerii acestei stabilitãti spirituale peste negura veacurilor. Crestinismul nu a propus nici un model concret de organizare socialã, nu a avut nici un „program politic“. Remediul rãului social este o consecintã a transformãrii în bine a omului. Pe lângã caracterul ei teocentric, nu trebuie pierdut din vedere rolul omului în conceptia crestinã. Privit ca o coroanã a creatiei divine, omul cu dubla sa naturã este cheia de boltã pe care se sprijinã în final edificiul social. Înainte de a transforma societatea, trebuiesc transformati indivizii. Iatã de ce revolutia crestinã a fost una nonviolentã dinspre partea ei, ea izbândind prin sângele atâtor martiri pentru credinta în Hristos. Abia dupã aceastã izbândã au apãrut luptãtorii care, punându-se sub semnul Crucii, au biruit tentativele dusmane de a distruge prin violentã asezãmântul crestin al lumii.
În cazul revolutiilor cu caracter antropocentric, lucrurile se prezintã diametral opus. Se pretinde cã omul este în centrul viziunii asupra lumii. Dar, în mod paradoxal, rãul social este privit ca o consecintã a organizãrii defectuoase a societãtii, fiind cãutat în afara omului. Fie se pun în discutie relatiile economice, fie structurile sociale, fie se remarcã potentialul de conflict prezent între diversele religii sau diversele confesiuni. OMUL este însã dat cu totul la o parte, iar cauzele sunt cãutate doar într-o serie de STRUCTURI cu un caracter mai mult sau mai putin artificial. Consecintele au fost pe mãsurã: modificarea structurilor nu a putut avea loc decât pe cale violentã. Însãsi societãtile democratice actuale sunt fundamentate pe victoria principiilor Revolutiei Franceze, care a fost însotitã în mod fatal de orori si violente de nedescris. Ca sã nu mai vorbim de revolutia comunistã. Spre deosebire de crestinism, toate aceste conceptii manifestã o tendintã inversã: întâi transformã societatea - cu orice mijloace - pentru ca apoi sã modeleze si sã educe cetãteanul pe care si-l doresc a sta la baza societãtii respective. Având în mânã toate pârghiile educationale si mediatice, diriguitorii acestor societãti practicã un adevãrat experiment de laborator pe seama a miliarde de constiinte omenesti.
Cu toate cã aceste conceptii antropocentrice pretind cã pun pe primul plan OMUL, viziunea lor asupra acestuia este una incompletã, fiind amputatã de aspectul spiritual. Eroarea este cumplitã, iar dintr-o perspectivã crestinã - care priveste omul în toata plenitudinea sa - ea este purtãtoare de consecinte fatale. Rândurile lui Ernest Bernea care stau ca motto textului de fatã grãiesc în acest sens un mesaj limpede.
În societãtile care nu sunt fundamentate pe valori religioase, setea de absolut inerentã naturii umane îsi cautã împlinirea pe cãile cele mai perverse, fiind o sursã constantã de rãu moral, cu efecte si în plan social. Stabilitatea aparentã a tãrilor democratic-capitaliste nu trebuie sã ne însele. Privit la o scarã a timpului mai mare - de ordinul secolelor bunãoarã - acest tip de societate este lipsit de orice perspective.
Bunãstarea economicã se manifestã ca un anestezic al pulsiunilor omenesti de a sparge tiparele mediocritãtii, canalizate fie înspre bine, fie înspre rãu. Omului multumit de conditia sa, hrãnit cu surogate spirituale, îi este potolitã în acest mod setea de absolut care-l consumã interior. Tinând cont însã de relativismul moral care predominã azi în lume, nu este greu de bãnuit pe ce pantã vor apuca stihiile ce se vor dezlãntui atunci când izvorul - de naturã materialã fiind - care potoleste aceastã sete va seca în mod inevitabil într-o bunã zi. O zguduire majorã a lumii „capitaliste“, o crizã economicã „globalã“ care va afecta lumea, va deschide larg portile anarhiei. Remediul acesteia va fi gãsit - în ce altceva? - decât într-o dictaturã „globalã“ de tip comunist. Se va spune cã sistemul comunist este falimentar din punct de vedere economic si cã omenirea va avea totusi întelepciunea sã nu reproducã greselile trecute. Nu o va face, pentru cã o posibilã sursã de inspiratie ar putea fi modelul... chinez. Acesta îmbinã perfect teroarea totalitarã cu eficienta economicã a unui sistem de tip capitalist. Experimentul chinez, efectuat deja pe o masã umanã de ordinul miliardelor, ar putea fi generalizat fãrã probleme la întreaga umanitate.
Noul tip de societate va fi privit ca o aparitie legicã si necesarã, fiind privit ca singura modalitate de organizare pe ruinele lumii celei vechi. Lumea liberalã de astãzi nu are nici o finalitate istoricã, ea nefiind decât o stare de tranzitie, mai lungã sau mai scurtã, cãtre o societate de tip comunist. La ce altceva poate sã ducã apriga luptã împotriva valorilor spirituale si nationale practicatã astãzi la scarã mondialã? Cine ar mai putea împiedica triumful final al comunismului - un sistem aparent mort - dacã cei care mai cred în Dumnezeu se vor reduce la o mânã de oameni?
Nu stim dacã realizatorii filmului „Titanic“ s-au gândit sã meargã atât de departe în simbolistica lor, dar paralela cu lumea dezvoltatã contemporanã este perfectã. Aceasta navigheazã cu inconstientã în ape aparent linistite, cu o încredere nemãsuratã în posibilitãtile ei materiale si tehnice, savurându-si traiul îndestulat si lipsit de griji. Notiunea de catastrofã istoricã îi este complet strãinã. Nici nu se simte nevoia unor bãrci de salvare - adicã valori spirituale. Cei care atrag atentia asupra acestui fapt sunt dispretuiti si dusmãniti. Ele sunt considerate a ocupa un loc inutil, diminuând confortul pasagerilor celei mai luxoase nave din istoria omenirii. Lipsa acestora se va resimti însã în mod dureros atunci când pe apele aparent linistite ale istoriei va iesi în cale un ghetar de care se vor zdrobi si în fata cãruia vor rãmâne neputincioase toate realizãrile tehnice si materiale.
Omenirea trebuie sã stie cã poate cel mult supravietui stihiilor naturale si istorice, dar nu le poate influenta sau stãpâni. N-a putut si nu va putea niciodatã. Studiind istoria, vedem cum odatã la douãzeci, la cincizeci sau la o sutã de ani aparitia unor catastrofe istorice, a unor cotituri radicale, este în cele din urmã o regulã de care se pare cã lumea de azi nu vrea sã mai tinã cont. Iar o potentialã ciocnire ar avea un efect devastator asupra unei lumi care si-a pierdut reperele morale.
Omenirea se gândeste astãzi tot mai mult la o ecologie naturalã, pentru a pãstra mediul înconjurãtor cât mai intact si mai nepoluat pentru generatiile care vor veni. Aproape nimeni nu se gândeste însã la o ecologie a spiritului, în sensul de a transmite generatiilor viitoare un mãnunchi de valori moral-spirituale cât mai intacte si mai nepoluate de otrãvurile ideilor de tip ateist-materialist. Am putea spune cã dimpotrivã... Ceea ce se urmãreste este tocmai diluarea acestor valori, aggiornarea lor cu spiritul lumii contemporane, rãpindu-le astfel orice posibilitate realã de influentã.
Cei care cred însã cã îl pot elimina pe Dumnezeu din istorie prin felurite subterfugii se însealã. Într-o bunã zi vor realiza - prea târziu pentru ei - realitatea cuvintelor Domnului în toatã mãretia lor cutremurãtoare: „Eu sunt Alfa si Omega, Cel Dintâi si Cel de pe Urmã, Începutul si Sfârsitul.“ (Apoc. 22,13)
Bogdan Munteanu
==================================
multzumesc lui Gopo pentru articol si tehnic pentru ca exista.
agregate