o opera de arta

mama se uita la capul meu fizic
si ca orice lucru pe care il fac eu, chelia e o opera de arta,
un inceput fara sfarsit, ca doar nu se duce tot, se duce cu forma,
se duce usor.

o opera de arta inceputa care nu se termina niciodata, perpetua,
nu ti-ai da seama cand parul iti cade ca insasi acest lucru este imbucurator,
ca faptul ca iti cade inseamna ca inca mai are de unde, ca inca mai poate,
momentul in care nu iti mai cade, ala nu e semn de sanatate, ala e semn ca e gata,
a mai ramas putzin in partzi si la spate care nu vrea sa cada,
zici in acele momente ca gravitatia e de fapt de la soare, de aia si cei rasi in cap,
sunt numiti in textele spirituale oameni solari, pentru ca soarele le-a tras parul in sus,
si i-a lasat cu par pe laterale.

de fapt eu partea cu lateralele o urasc cel mai mult, cum kilul meu iti cade parul doar 3/4 ?
de ce nu full option, sa te felicite lumea pe strada ca ai terminat procesul de chelire, de ce
sa ramai ca o haina cu blana cu par de la ureche pana la cealalta? ce sadic care s-a uitat la star trek
a mai ars-o si pe asta ? de ce ? de ce sa mai ramana ceva ?