la unu douazeci si noua

daca lumea s-ar face maine eu sunt adam si tu esti eva

bucurestiul cere o ploaie, fiecare canal miroase diferit, in linistea noptii, o gura miroase a peste, alta a pepene sticat, alta a rosii, unele miros a fecale, si toate asteapta ploaia, miroase uscatura, ploaia le-ar spala si ar trimite totul in dambovita si apoi din dambovita in dunare si din dunare in mare si gata, marea nu pute, marea lasa doar sare pe tine, si un miros de alge si un zgomot de val ce ara cu pietre nisipul. bucurestiul ar muri fara toamna.

pe o alee e un bolovan, si inca cativa, arata ca un om ghemuit, de departe nici nu te-ai mira ca asta si e.

te-am sarutat in somn, si m-ai sarutat si tu, era totul atat de asteptat incat ochii tai ramaneau inchisi iar buzele tale ma cuprindeau fara ca tu sa te trezesti sau sa te intrebi ce caut langa tine, apoi ti-am spus ceva, nu stiu ce, vocea mea a deschis (precum ar crapa un copil usa sa vada daca poate iesi afara) ochii tai si m-ai vazut, ai vazut ca nu sunt plecat ci sunt de te saruta, apoi i-ai inchis la loc si eu ti-am lasat ceva pe masa din camera apoi am zburat.

vrei sa iti zic cat de greu imi e ? sau poate cat de usor ? daca vreau sa imi fie cel mai usor, ma uit la mine prin ochii tai. daca vreau sa imi fie cel mai greu ma uit la mine prin ochii mei.