mielu.ro - blog

E firească dorinţa oricărui părinte de a-şi proteja copilul. Vreau să-l ţin cît mai departe de orice i-ar putea face rău, de mizerii, promiscuitate, abuz fizic, cuvinte murdare. Aş vrea pentru el o lume perfectă, în care oamenii respectă legi scrise şi nescrise şi în care protecţia micului cetăţean să fie infailibilă. Dar ştiu bine că o astfel de lume nu există, nici măcar în poveşti – de altfel, populate cu personaje negative în aceeaşi măsură cu cele pozitive. Ce soluţii am deci, pentru a-l ajuta pe cel mic să răzbată în lumea imperfectă în care am ales să-l aduc?

Cel mai simplu pare, la prima vedere, protecţia prin izolare: mă interpun între el şi rău, anulez întîlnirile cu oamenii sau întîmplările care l-ar putea răni, îl ţin aproape de mine ca-ntr-un marsupiu atotprotector, şi nu las nimic din ale lumii nedrepte să răzbată pînă la el. Pe termen scurt, pare soluţia cea mai seducătoare: adun lîngă mine toate armele şi instrumentele care pot face curat în jurul lui. Şi, pentru că nu pot fi îndeajuns de prevăzător – chipul răului are infinite faţete şi căi de seducţie – construiesc pentru copilul meu o seră, în care nu vor pătrunde decît aer, prieteni, rude, situaţii atent selecţionate. Pe termen lung însă, soluţia ridică nenumărate întrebări: cît de mult timp pot face asta? Ce se va întîmpla cu el, dacă eu, într-o zi, nu-i voi mai putea fi alături? Dacă sera asta construită pentru protecţia lui îl va priva şi de bucuria de a întîlni oameni, experienţe cu adevărat benefice? Ce îmi dă certitudinea că voi şti întotdeauna ce e bine şi ce e rău pentru el? E, oare, drept să-l fac dependent de judecata mea, presupunînd că niciodată nu va fi în stare să o dezvolte şi să o folosească pe a lui?

Prima consecinţă a adoptării acestei soluţii este aceea că îmi voi transforma copilul într-un neputincios. Eu, adultul cel mai aproape de el, primul chemat să creadă cel mai mult în forţa şi inteligenţa şi aptitudinile sădite în propriul copil, sînt, de fapt, primul care îl socotesc pe acesta inapt să înveţe din experienţe. Cu alte cuvinte, pornesc la drum prin viaţă, împreună cu el, cu prejudecata că, odată sărit din grădina mea hiperprotectivă, are în faţă un viitor plin de nesiguranţă, erori de judecată, înfrîngeri.

Fireşte că în strategia creată pentru protecţia copilului meu trebuie să intre reguli, principii, legi care să-l ţină departe de orice abuz fizic şi emoţional. Îmi folosesc experienţa, dar şi dragostea, pentru a evita situaţiile, oamenii care i-ar putea face rău. Dar pentru a fi eficientă, pe termen lung şi pe zone extinse, strategia mea ar fi bine să cuprindă şi lecţii prin care să-i ofer copilului meu propriile arme şi instrumente pentru a se apăra. Cum pot face asta? Lăsîndu-l, cu prudenţă, să experimenteze. Să-şi rezolve singur, cu spatele apărat de mine, conflictele. Discutînd cu el despre efectele propriilor fapte asupra celor din jur şi ale celor din jur asupra lui. Învăţîndu-l să recunoască din timp ce anume din ce vede, aude, întîlneşte i-ar putea fi de ajutor şi ce l-ar putea răni.

Sigur că mizez, în educaţia lui, pe modele pozitive. Pe oameni, fapte, întîmplări care nasc efecte benefice. De ele aş vrea să se apropie copilul meu, ţinîndu-se departe de cele negative. Dar cum va învăţa s-o facă altfel decît în confruntarea directă şi cu unele, şi cu celelalte? Un mod sigur de a-l face să le aprecieze pe primele şi să le evite pe ultimele este acela de a-l lăsa să experimenteze consecinţele – emoţiile, gîndurile, faptele – provocate de întîlnirea cu toate, deopotrivă.

Maria Iordănescu este psiholog.

fara numar, preluat de pe gandul.info

mai e un mateescu, bogdan..

Afara era o luna plina mare, si sub luna statea o stea care lumina punctiform, dar suficient de puternic incat sa fie vazuta.
Frig de tot, incepe toamna, stiam ca o sa inceapa dar parca vroiam sa mai fie vara.

Incerc sa imi organizez in gand un mic program pentru urmatoarea luna, vreau sa o includ si pe Clara asa ca o sun la tzara unde a ajuns iarasi si o rog pe Doina sa mi-o dea si mie trei zile.
Doina ma trimite la Lidia ca cica sa ma inteleg cu ea, greul lucru, nu mai vorbisem cu ea de vreo doua luni si era foarte bine, presimteam ca o sa se rupa linistea cand o sa vorbesc cu ea, o sun totusi, si o rog, numai ca iar incepe cu nici da nici nu, dar parca te-as conditiona cu ceva sau marcar as incerca sa intaind mana. Groaznic.
Conditia pusa de Lidia ramane ca cica eu sa nu o iau singur pe Clara, sa o iau cu altcineva, prosteasca conditie, si destul de greu de indeplinit.


Ajung dupa acesta discutie sa mai vorbesc odata cu Lidia, lucru care cred ca il regretam amandoi acum, o discutie foarte lunga, foarte intensa si foarte ciudata. Lidia vroia aceasta discutie sub pretextul ca vorbim despre Clara, prea putzin am vorbit despre Clara, poate deloc.

Ciudatenia discutiei a constat in faptul ca fiecare din noi are propriul adevar si propria versiune foarte bine cimentata despre ce s-a intamplat, despre cum s-a rupt totul. Aceste luni in care nu am vorbit au ajutat si mai mult la cimentare.
Lidia are senzatia ca ea m-a cautat pe mine (a sunat dupa o luna jumate de cand nu am vorbit o data). E greu si de scris totul, greu sa prinzi toate cele in scris.

Lidia considera ca ea a fost abandonata sau ceva.
Eu consider ca am fost data afara din casa si ca am plecat.
Clara nu crede nimic inca, ea crede ca mama si tatal ei o sa danseze pe strada intr-o zi.

Timpul acesta, care nici nu stiu cum a inceput sa fie cronometrat, nu mai tin minte de ce nu am mai vorbit cu Lidia, stiu doar ca la un moment dat nu mai era nevoie, Clara era la tzara, eu oricum chiar daca in aceasta vara am fost la Clara de cate ori a fost si ea (desi eu lucrez partial in afara tzarii) nu ne-am intalnit deci nu. Deci nu.

Frustrarile vechi le perpetueaza, desi initial repeta probabil niste idei penibile auzite la vreo sedintza de terapie sau de la o persoana de bine, pana la urma, aceasta haina banala a fost dezbracata si a redevenit ea, cea ce reproseaza, judeca dar nu intelege.

Discutia a fost curmata scurt cand recunosc ca m-am enervat si ea reprosandu-mi ca Clara nu e in Bucuresti din cauza mea, i-am explicat ca daca nu poate cu capul sa castige bani ca sa isi ingrijeasca copilul, asumand ca eu am fost dat la o parte, poate sa incerce o completare a veniturilor salariale cu gura, daca capul nu o duce mai mult de atat.

Lidia e suparata ca eu nu contribui cu nimic de vreo doua luni, este perfect fals, inca platesc pentru o dorintza de-a ei de a avea masina noua. Oricum indiferent ce fac e rau, am ales sa ii arat cat de greu e sa ai grija de un copil financiar. Ea este fix in situatia mea acum, copilul creste FARA providerul de bani, iar providerul de BANI nu isi vede copilul - pentru ca de el au grija alte persoane.

Si viatza e frumoasa, filmul asta e cam prost si cred ca trebuie sa gasesc ceva foarte provocator de facut pana la divortz astfel incat sa nu mai am timp sa ma gandesc la tot felul de prostii, sa nu ma consum aiurea, sa ma valorizez.

Adica daca eu am suferit in realtia asta cu o persoana pe care o consider nula tocmai pentru ca ea nu ma valoriza si respecta cred ca e bine sa ma valorizez singur. Si pentru job e la fel.

Pragul este acesta: vezi o nulitate care face un copy paste si apoi se da grande. Tu un om care gandeste sau se chinuie, iti dai seama ce cacat e asta si te inhiba. Cum sa te duci tu sa zici .. uite frate, cand langa tine e unul care a copiat totul si zice tot uite frate.
Momentul asta, in care zero si unu apar intr-o egalitate, intr-o situatie, ma inhiba pe mine crunt si nu pot sa consider ca nesimtirea, indolentza, ignorantza si altele vor putea sa fie egalul valorii. Daca aceste doua lucruri sunt egale eu plec.


Ii zic Lidiei, uite cum tu ai tot insistat sa apari pe site, etc, sa te cunoasca prietenii mei, si cum acum toate pozele de la tine de pe FB sunt cu tine si Clara, iar eu care le-am facut nu apar nici macar in una. Comic, nu ?

Lucian ma sustine, a dat like la comentariul meu ca pana la 40 ani ma casatoresc de 5 ori.


Am facut o faza foarte tare, care o visasem de mai mult timp, i-am zis Lidiei ca uite, daca vrei, putem sa fim impreuna, ca oricum poate peste o vreme o sa fim impreuna, de ce sa nu facem un shortcut si sa fim impreuna direct. Nu a vrut

Uitatul selectiv este minunat, si l-am constatat in aceasta discutie, de exemplu eu nu tin minte cand ea a zis sa ne muntam in Finlanda, iar ea nu tine minte cand eu i-am zis acelasi lucru. Fiecare tine minte cu lux de amanunte cand a zis el. Atat.
Mai e o faza geniala, una veche, in care ea zice "il apreciez pentru hobbyurile pe care le are" dar de fiecare data cand eu vroiam sa imi dedic timp unui hobby ea se supara sau se certa cu mine.



Discutiile s-au continuat si azi, intr-un mod furibund, ea crede ca eu ma dau la ea, eu cred ca ea nu vrea sa ma lase sa o vad pe Clara. Asa ca i-am zis ca daca eu nu o sa o pot vedea pe Clara din cauza ei o sa ii tai ochii.
Concluzia mea a fost ca niciodata nu o sa am liniste langa Lidia, absolut niciodata. Astept cu incredere o decizie legala. Este minunat sa constientizezi, ca ai mai mare incredere ca vei avea castig de cauza intr-un sistem judiciar ca cel din .ro decat in persoana cu care ai petrecut o parte din viatza. Ca vei gasi mai multa intelegere la cineva care nu da doi bani pe tine, dacat la cineva care te-a ales sa ii faci un copil.


Realizarea faptului ca nu avem nici o legatura unul cu celalat a venit cred cu un an in urma cand Lidia mi-a dat o carte sa o citesc in care ea subliniase niste lucruri. A fost foarte interesant sa vad ca ea subliniase tot ce tzine de trecut, iar eu probabil ca daca era sa subliniez subliniam tot ce tzine de actiune/viitor. Practic puteam sublinia acea carte de la un capat la altul amandoi FARA sa se intrepatrunda sublinierile. Era o carte despre iubire, cu cazuistica. Cele cinci feluri de a iubi.

Motto: "Oamenii sunt niste porci care isi construiesc singuri cotetul. "


Sunt ca un caine tzinut in lesa care a fost lasat liber. Sunt liber. Pot sa alerg, sa fug.

Planul este Transalpina, pe bicicleta. Eu nu am mai mers serios pe bicicleta de foarte mult timp, bicicleta a ramas aceeasi, am fost cu ea in Cehia, am fost cu ea la munca recent.

Mi-am luat la ea doua cauciucuri foarte ok, si niste camere foarte ok, si sunt fericit cu ea, si am reusit chiar sa o si ridic usor, usor, cu ambele rotzi de pe pamant.


CAUT acel lucru care sa ma linisteasca indiferent de ce se intampla, sa ma tzina rece. Nu cred ca il gasesc la munte. Daca ma gandesc foarte departe, muntele a fost un refugiu, dar niciodata o solutie permanenta, problemele raman jos, te asteapta cand cobori.

Planul nu este pus la punct 100%, stiu doar ca plecarea e Marti, ca trenul e de dimineatza, ca se coboara la Teius si ca apoi o sa fac Transalpina de la coada la cap. Adica de la nord la sud, ca si cum m-as indrepta spre casa nu as "fugi".
Stiu ca nu o sa ma caute nimeni de la job, stiu ca recuperez niste nopti nedormite si ca trebuie atat sa ma odihnesc cat si sa obosesc. E un echilibru pe care eu nu il stapanesc excelent.

Teius, Alba Iulia, Sebes, apoi drumul devine aproape pustiu, se intra pe 67C.
Drumul urca tot timpul, de la 500m pana la 2200 o sa tot urce, pe langa trei lacuri de acumulare, prin sate, paduri, pe o parte si pe alta a unui rau.
Pe alocuri peisajul este domol, molcom, urcusul usor, prin alte locuri stancile se dezvelesc de padure si drumul devine mai inclinat, iar pedalatul mai greu.

Lipsa unor constrangeri, de timp, dupa atata timp este minunata. Drumul urca si coboara. Eu nu ascult. Drumul urca. Drumul coboara. Eu nu ascult. Drumul COBOARA LUNG !

Un coborash lung la sfarsitul celei de-a doua zi, spre Obarsia Lotrului, un coboras bine-meritat dupa mult timp de urcat la deal. In Obarsia Lotrului este o cabana veche si frumoasa. Iar cabaniera este cum citesti in dex la cuvantul cabaniera.

Transalpina incepe propriuzis in a treia zi, se urca Parangul... si apoi se coboara in Ranca.

De acolo... Tg Jiu.


Nu mai am certurile din 2000 cand incerc sa sui bicicleta in tren, dar totusi ma mai cert, controlorii inca sunt niste imputiti, care nu accepta biciclete.
Vagoanele pentru biciclete de pe anumite trenuri mai rezolva cazul, dar sunt destul de rare.