mielu.ro - blog

Doi politisti pe un aeroport.
- Mai, eu nu pot sa inteleg cum poate un terorist sa deturneze ditamai avionul care e asa de mare...
- Mai tâmpitule, nu-l deturneaza când e la sol, ci in aer sus când se face mic de tot...

Frantzuzoaica, englezoaica si tziganca stau de vorba.
Frantzuzoaica: Sotzu' meu nu mai facea nimic in casa, asa ca m-am decis sa nu mai fac dragoste cu el. Prima zi n-am vazut nimic, a doua zi la fel, a treia zi am auzit cum facea mancare in bucatarie ...
Englezoaica: Al meu la fel ... prima zi n-am vazut nimic, a doua zi la fel, a treia zi am auzit aspiratorul in sufragerie ...
Tziganca: Mda, asa si la mine ... prima zi n-am vazut nimic, a doua zi la fel, a treia zi am inceput sa vad cu ochiu' stang ...

8.11.02

Bibelou… bibelou rar pus intr-o vitrina prea mare si impunatoare… prea multa atentie, prea multa importanta, prea multa liniste... un cutremur care ar trebui sa sparga vitrina, dar n-o face… bibeloul se sparge si se recompune, dar nimic nu se schimba… vitrina ramane aceeasi… oamenii se schimba, dar in loc sa-si puna intrebari iau totul ca atare si nu baga nici macar o floare in vitrina… sterg praful cu constiinciozitate, dar nici macar o floare deasupra… macar langa… nimic… castelul de fildes care se surpa sub nimic si recreste pentru a se surpa din nou…

De ce sa tratezi un om ca pe-o floare? De ce sa-l percepi ca pe-o floare? Sa-l culegi, sa-l ignori, sa-l arunci, sa-l adulmeci cu nesat neindraznind sa te atingi de el, sa-i faci cea mai mare nedreptate si sa-l pui intr-un buchet… sa-l si ambalezi pentru a savarsi crima pana la capat… fara ca macar sa observi ca intr-un buchet nu sunt niciodata 2 flori la fel…

A nu lasa copiii sa moara… a nu-i lasa sa doarma cel mai negru si mai sinistru somn… a deveni “mare”… mare = plin de griji ireale, absurde, aberante si mai ales neimportante… mare = orb la tot ceea ce este frumos, nou, fascinant, uimitor, uluitor… mare = sa vezi doar gri si negru, doar “atunci” si niciodata acum… a nu lasa copiii sa se piarda… sa-si piarda scanteia care sclipeste destul de lung si tare ca sa-ti arate tot ce-i frumos si tot ce merita… adica Totul.

13.11.02

Starea de spirit e direct proportionala cu inocenta. Inocenta, din fericire, nu se pierde niciodata in intregime, doar fluctueaza mai mult sau mai putin. Ca dovada, cei mai mari deprimati ai tuturor timpurilor, au avut macar cate un moment, oricat de scurt, de calm, de bine, sau chiar de bucurie… inexplicabile… Aceea era inocenta din ei, agonizata si agonizanta la maxim, ce-i drept, dar inca acolo, ascunsa intr-un colt si inchisa ca o fiara monstruoasa.
Te uiti cateodata in oglinda si te sperii de cat de urat poti fi… ochii te tradeaza, goi, mati, inexpresivi. Alteori insa, fara vreun motiv anume, radiezi, o sclipire din ochi iti construieste o frumusete discreta, care, daca esti destul de atent, te bucura, dar doar pe tine… si asta e tot sarmul inocentei… Sa te balacesti singur si vesel in ea, ca un bebelus care el singur stie de ce gangureste si rade cand se joaca.
Inocenta trebuie hranita cu vise si scenarii, altfel uratenia lipsei ei va fi si mai infricosatoare.

Abandon, singuratate, confuzie… energie nefocalizata care daca ar avea o tinta ar exista si un fitil pentru acest coktail Molotov nevrotic!
Cand stii tot… vezi tot atat de clar… ai face ce e “bine” daca ar vedea si ceilalti… doar ca nici cei care vad nu vor s-o faca… Te imbraci in abandon, singuratate si confuzie si te pisi pe toti cu energia ramasa.
Furie? Neh… prea lene… mai bine pustiu si gol decat sa risti sa “umpli ceva rupand din tine”.
Nimic nu e usor, asta e clar… dar oare cand si cum iti dai seama ca pragul de care te incapatanezi sa dai cu capul e un zid de care nu poti trece? Preferi sa te gandesti totusi ca s-a auzit de oameni care pot trece prin ziduri… daca in realitate “cica” se poate, de ce nu si metaforic?!
Zile prea scurte si prea goale, nopti prea lungi si prea pline… macar de n-ar fi intrerupte de lumina asta chioara de toamna.
Vreau o reteta pentru a baga oamenilor mintile in cap. Vreau o insigna cu mine toata pentru a putea fi lasata in pace si luata ca atare. Vreau ce nu pot sa am. Vreau sa vreau asta pentru ca altfel ar fi prea simplu si m-as stinge. Vreau ca in momentul in care obtin ce mi-am dorit sa pot sa respir, altfel decat gafaitul unei placeri perimate.
A “spala sentimente si simtiri”… Vreau mult MULT Dero! Vreau sa mi le pot spala singura… in loc de asta ma uzez singura si ma mir de privirile tocite din jurul meu.

Masturbarea inimii…
M-am indragostit – pe mine “ma”! – iubesc, fara “te” si termin intr-un urlet de durere.
Inima, la fel de educabila ca orice organ, in placere sau durere… cum sa doara ca sa-ti placa, cum sa-ti placa sa te doara… mai ales asta…
Momentul de scapare, o neatentie asteptata febril, care aduce, care tranteste ce incercai sa retii, sa educi… si trasnetul care vine prea devreme sau prea tarziu… ramane insa o placere in neasteptat, mai mica decat cea educata, calculata… ramane o placere si un gust amar, asteptand bolnav pofta.

14.11.02

Ma ascund cu un machiaj puternic care sa ma apere de tine. Umbre sa-mi acopere nesiguranta, contururi care sa ma ofere pe un platou invizibil, fard care sa-ti arate ce vrei sa vezi.
Te boiesc in culori de clovn in speranta ca vei da de o oglinda care sa te sperie asa cum esti. Clovnul devine mim, iti imping si iti imbrancesc gesturile aberante ramase fara vorbe pana cand te hotarasti sa traiesti, apa care imi va spala griul de sub ochi.

Nu exista cuvinte goale, doar vorbe goale.

(put some sense in it ! integer out of range Ilinca, fetitza unor prieteni)

14.07.02

Ai dat atat de mult… atat de mult a cazut pe jos… o parte s-a sfaramat… o parte te-a taiat… o parte ai cules… o parte ai uitat…
Acum ai la fel de mult de oferit, dar nici cea mai mica directie… ai arunca in stanga si in dreapta daca te-ar lasa… dar ei, fara sa-si dea seama, se eschiveaza…
Incerci sa te acoperi, sa te invalui in ce ai vrea sa-i oferi, fantasmezi ca vine de la el… Te miri ca nu vede, ca nu simte… te intrebi cum se poate sa nu se lege nimic…
Zambesti amar cand vezi ca nu-l atinge nimic din ce-i oferi, parca te doare cand vezi cum se spulbera tot de zidul lui.
Nici nu incerci sa treci de obstacol… stai in fata lui si astepti… cufundata in ce ai… e pentru el, dar pana una alta te mai linisteste… Ti-e frica sa nu dispara… De ce? Ca nu va mai avea el ce primi? Ca nu vei mai avea tu ce oferi? Ca ar fi putut fi o tornada si nu va iesi nici macar o furtuna intr-un pahar cu apa?
Nu vrei sa-ti faci asteptari, planuri… dar oare nu e si asta doar o amagire? Oare cand se loveste de zid nu se strica si se urateste?
Surprinzi noul pentru prima data… crezi ca apuci sa-i vezi fiecare etapa… te incanta… te incanti singura ca sa uiti de stupoarea dezamagirii si de durere…
Te agati de speranta si de o vorba stupida pana trece? Vrei sa treaca daca nu se indeplineste! Si daca nu trece? Nu mori… mai doare putin… ramane un ghimpe de care poti uita… se mai misca… te mai sacaie… dar deja e ghimpe, nu mai e exaltare… nu te poti invalui intr-un ghimpe… poti doar sa incerci sa-l uiti… irelevant daca dispare sau nu pana la urma…
Si totusi… atingi culmi noi… ca de fiecare data… ai impresia ca ai prins Absolutul de-un picior si Minunatul de celalalt… te doare pana la ceea ce pare a fi epuizarea, secatuirea suprema… pana unde nu poti respira decat cand ii vezi ochii… cand ii prinzi privirea… o durere dulce in acelasi timp… pe care o pretuiesti si ti-e groaza s-o pierzi…
Nu “gandesc deci exist”… simt deci exist! Iar atata timp cat exist eu poate exista si el… am putea exista si noi…
Cand nu mai simti totul e un vis prost, o iluzie ratata si seaca, mata, opaca…
Il simt… simt ce simt… [cu un zambet vlaguit] : mai e o sansa…
Iti doresti atat de tare sa-l cunosti mai bine decat “dincolo”… dincolo in clipa in care se face lumina si incepi sa simti si il cunosti intr-o clipa pe tot… asa se face ca uiti si trebuie sa redescoperi… prima data se intampla prea repede…

19.07.02

Plansul anestezie… de fapt anesteziat…
Nimic din ce reusea sa te faca sa plangi nu merge… usurarea ar declansa un potop de lacrimi, dar parca imaginatia nu vrea sa te mai ajute sa ti-o inchipui…
Doare atat de tare incat nu mai simti… anestezie prin durere… parca undeva in adanc auzi o parte din tine care plange din rarunchi… poate simti si o picatura sau doua scurgandu-se pe obraji… Iti doresti sa simti, chiar si cea mai cumplita durere insa anestezia e mai tare decat partea din tine care plange…
Iti doresti sughiturile, crisparea intregului corp care se cutremura in hohote, grimasa si gemetele… nu le poti avea… probabil ca asta ar fi cazul in care n-ai mai putea suporta… cand durerea te-ar dobori… cand golul ar fi atat de mare incat te-ar cuprinde in intregime si n-ai mai exista…
Daca printr-o minune pe care mintea mea a obosit s-o imagineze, ai aparea in fata mea, nu ti-as spune nimic, as zambi, poate ar reusi sa curga si lacrimile inchise in anestezie… te-as lua in brate, fara sa te strang… m-ar durea sa te sarut… cred ca si privirea ta, care de atatea ori m-a facut sa plutesc, ar fi dureroasa… Te-as tine in brate pana cand as incepe sa simt… pana s-ar retrage anestezia care ascunde neantul…
Te-as tine in brate

?.?.02

Copil mic satul sa fie mama.
Nevoie sa vorbesti, sa fii cu, sa apartii, siguranta sprijinului si caldurii toata viata, inca un lucru atat de linistitor, inca un lucru de pierdut, neliniste, umplii golul din inima ca sa-l maresti pe cel din stomac la gandul de a fi singur din nou.
Sa apartii unui loc, un mic sau mare uter pe comanda, cat mai potrivit, cat mai cald si protector, in care totul sa se opreasca, totul facut pe comanda, totul sa ramana afara cat tu te reconstruiesti.
Ceva de facut care da sens si cuiva-ului si undeva-ului si care in primul rand da sens propriei existente, ceva care iti da energie vitala, consumand, arzand tot restul.
Atingerea unui scop, o pauza de contemplare, traire, viata, inaintea urmatorului drum.

Un fulg de nisip fierbinte care pluteste mai usor ca rasuflarea, care se lasa impins de vantul pe care il baga prea mult in seama… poate ar vrea sa te arda sau sa te zgarie cand iti atinge pielea, dar nu poate reusi decat sa te mangaie usor si cald, fulg de nisip pe care doar un orb l-ar indeparta sau ar incerca sa-l inghete… Fulg de nisip care iti aminteste de mare, de un ocean de bine care te invaluie si te dezarmeaza…
A fost odata ca niciodata un fulg de nisip ratacit cu care am vrut sa ma invelesc, dar care a inghetat inainte sa-mi atinga palma… A fost odata un fulg de nisip care m-a infiorat cand mi-a atins obrazul si buzele… A fost odata un fulg de nisip pe care l-as pretui intr-o cutiuta de cristal… Si ar trai fericita (?) pana la calme si adanci batraneti… fara fulgul de nisip, visand cu drag la ocean…

31.10.02

Confuzie orbita de o lumina prea puternica. Haos, dezordine, sfasiere intre bine si poate mai bine, fluturi multicolori se bat cu fluturi negri de noapte uriasi, aripi negre care ma orbesc si mai tare. Lipsa de rabdare. Acum, aici, daca nu, ma sting si ma cufund in bezna orbitoare care doare. Iar iarba care scoate ce-i mai bun si ce-i mai rau, din pacate in ordinea asta, alcol care ne dezleaga plasa de siguranta la o acrobatie prea periculoasa.
Dezordinea te sufoca, te ineaca, pe undeva te imbie, te face sa vrei si mai tare totul sau nimic, te pierde.
Singura persoana de care nu poti scapa, vesnicul atarnator, vesnicul musafir in plus, vesnicul gaffeur, vesnicul spin in talpa… tu.
Vrei sa te ineci in ceilalti, te agati cu disperare de ei, care nu inteleg nimic, care nu vad, nu aud, vrei sa te ineci in ceilalti si nu dai decat de propria fata cu un ranjet intins pe ea, care te saruta cu forta.
A reveni la ordinea ta dinainte e atat de clar, o ai in fata ochilor in fiecare clipa, imaginea cu atat mai clara cu cat esti mai disperat sa o ai. Fuga la fel de aproape, dar picioarele sunt legate cu catuse de ranjetul fetei tale din oglinda celorlalti.
Altceva… orice, numai asta nu… nu din nou… am mai fost acolo… a fost la fel… daca si acum se termina ca atunci mai mor o data, si inca una, preventiv, pentru ca inseamna ca si “acum”-ul asta angoasant va reveni… iar si iar si iar…
Cat de jalnic suna toate astea… Bine ca-mi folosesc macar mie… un mic ceva pe care sa-l pot arunca in ranjetul ala sadic… i se rupe, dar macar par sa nu stau degeaba.
Cacat. Regizorul de telenovele i-a mai trantit un episod… fulgul de nisip… ha! bis! si cum toate lucrurile bune sunt trei… fuck!
Maine… zi de teatru… voi sta pe o scena cu toate proiectoarele pe mine, cu o singura problema : si publicul va fi luminat. Voi vedea fiecare fata, fiecare miscare, fiecare zambet sau ridicare de spranceana.
Nesiguranta ma omoara, dar momentan par sa ma cam pis si pe siguranta.
“Choose life” – bine, bine, da’ ce-si-cum?!
Aberant.

4.11.02

Ce poate sa doara mai mult decat golul? Lipsa? Durerea ta amplificata de durerea fantoma a celuilalt pe care crezi de cuviinta s-o simti si tu… iar cand te amputezi singur, doare si membrul care a dat lovitura de gratie… inainte ca gangrena sa-si inceapa lucrul…
Hai… incearca tu sa romantizezi toata povestea asta cu cuvinte catarhice si alte astea… mai bine banalizeaza totul intr-un litru de alcool… orice numai sa nu stai singura si goala cu durerile tale fantoma si de calau, sa nu ti se prabuseasca peretii in cap de atata singuratate, atat de mult ravnita, obtinuta… cu ce costuri… Cred ca ce te doare cel mai tare e usurarea… gandul ca el se va descurca si fara tine – “sensul vietii” – sau poate ca cel mai rau doare ca nu te va iubi toata viata asa cum a spus… desi constient iti doresti din tot sufletul ca el sa n-o faca…
Si daca-l lasi pe el, si-ti vezi de ale tale… cu ce ramai? Cu un pustiu haotic, unde iar nu stii de unde sa incepi… Credeai c-o sa fie usor, nu? Zi-mi te rog, CE DRACU’ A FOST USOR PANA ACUM?!
Fuck it… let-s go shoot some pool and get wasted.