Orice cãlãtorie e o experientã a diversitãtii. Dar foarte putine mijlocesc saltul de la diversitate la diferentã. Una e sã te misti în variatiunile multiple ale aceleiasi teme, alta este sã te simti catapultat pe o altã planetã. Ca, de pildã, cînd cãlãtoresti în Japonia. N-am fost niciodatã în Africa, în Australia, sau în Caraibe. Pentru mine, Japonia rãmîne, de aceea, tot ce poate fi mai altfel, mai neasimilabil, mai „strãin“. Te poti simti strãin în Indonezia, parcurgînd drumul de la Jakarta la Jojakarta, asa cum se simte strãin orice european „civilizat“ într-o enclavã arhaicã si, pe deasupra, asiaticã. Te poti simti strãin în bucãtãria chinezã, în coloritul, moravurile si inocenta americane, sau în expresia lingvisticã a Ungariei vecine, din care nu poti selectiona nimic cît de cît familiar. În Japonia însã alteritatea e radicalã. Te misti în spatiul unei alte umanitãti, al unei lumi paralele. Nimic nu seamãnã cu ce stii. Nici mãcar asemãnãtorul…
N-am sã fac demonstratii pretentioase, de morfologia culturii. Nu Spengler, nu Frobenius, nu Blaga… Am s-o iau de jos, de la obiceiuri curente, de la cum stai la masã si cum duci la gurã, de la bãi si closete.
Trebuie sã încep prin a recunoaste cã bãile sînt, în mai toate hotelurile lumii, suficient de diversificate tehnic ca sã cearã, odatã ce te-ai instalat, cîteva momente de studiu si acomodare. Caldul si recele, cada si dusul, reglajul jetului, plus tot felul de mici ingeniozitãti si nuante locale tin spiritul în alertã si produc, în faza inauguralã, accidente mai mult sau mai putin picante: te uzi, te arzi, te sperii. Fatã de ceea ce poti pãti în Japonia, toate acestea sînt însã bagatele, mofturi.
Am avut parte, de pildã, într-un hotel hiper-modern, de o experientã unicã: closetul avea aspectul unui scaun de cosmonaut, cu spãtar reglabil, brate late acoperite de micro-computere, beculete albastre si rosii, în perpetuã scintilatie, si orificii amplasate scandalos, în cele mai amenintãtoare unghiuri. Obiectul m-a confiscat definitiv, deîndatã ce am intrat în baie. L-am cercetat îndelung, ca pe o finalitate fãrã scop, terorizat, totusi, de ideea cã scopul poate oricînd sã aparã, ca un imperativ categoric. Atractia maximã o reprezentau, fireste, numeroasele butoane de pe bratele scaunului, însotite de inscriptii în japonezã. Am reflectat cîteva clipe, am evaluat riscurile si, în cele din urmã, m-am aruncat în necunoscut. În fapt, necunoscutul s-a aruncat asupra mea, ca o ghionoaie istericã, ca un balaur multicefal. Odatã pornit, mecanismul functiona – ca progresul însusi – dupã legi fatale. Într-o clipitã, întreaga baie a devenit un amplu spectacol de sunet si luminã. Eram înconjurat de arteziene torentiale, de tipurituri si haiku-uri indescifrabile, de complexe miscãri de revolutie si rotatie. Nu doar closetul rãspundea incultelor mele comenzi, ci toate robinetele încãperii, oglinzile, peretii, pardoseala. Proportiile odãii, eclerajul, înclinatia obiectelor anexe, toate se modificau imperturbabil, sub privirile mele amãrîte, filtrate de incontrolabile perdele de apã. Am simtit, împietrit, cã mã îndrept spre un final imprevizibil. Mi se pãrea cã de acest closet, de electronicul sãu delir, depinde, brusc, soarta omenirii. Cã pot declansa cutremure, inundatii, ploi de meteoriti, glaciatiuni. Cã, poate, fãrã sã vreau, am dat peste misterul facerii în cea mai purã (si sordidã) variantã materialist-dialecticã: o stîngace apãsare pe butonul gresit, într-un originar closet galactic. Din fericire, la un moment dat, toatã hãrmãlaia a încetat. Am stat un timp nemiscat, ca sã nu stîrnesc vreo recidivã, si m-am retras apoi, sfîrsit, în dormitor, unde atmosfera era pasnicã: numai, sub pat, o luminã spectralã, care îti lumina papucii ori de cîte ori lãsai picioarele sã-ti atîrne perpendicular pe mochetã.
S-ar zice cã, fatã de acest abuz tehnologic, closetele traditionale sînt de o paradiziacã simplitate. Nu în Japonia. În programul cãlãtoriei, mi-a fost introdusã, ca o favoare, ca un deliciu pitoresc, si o noapte la un foarte scump hotel traditional. Regretatul meu amic Theodor Enescu, pe atunci director al Muzeului National de Artã, a fost prima victimã a acesui episod. L-am pierdut, scurt, într-una din toaletele aliniate lîngã receptie. Omul încerca sã iasã, dar ceva, un procedeu ritual, încãlcarea unei anumite succesiuni a gesturilor, îl tinea blocat. Cabina cu pricina includea tot felul de scule si recipiente de lemn care, printr-un sistem de scripeti, nu permiteau deschiderea usii decît dupã o anumitã combinatie de miscãri igienice, alternînd balansul cu rãsturnarea, rotirea si clãtirea…
La rîndul meu, am încasat prima traumã cînd, intrînd în camera care îmi era rezervatã, n-am vãzut decît un paralelipiped gol, fãrã nici o piesã de mobilier. În mintea mea îngustã, de european rãsfãtat, lucrul care nu poate lipsi dintr-o asemenea camerã este patul. Intri, te întinzi putin, îti desfaci bagajul, rãsfoiesti pliante s.a.m.d. Aici nimic. Am privit nelinistit spre bãtrîna însotitoare care lucra pe post de „bagajist“ si i-am dat de înteles, prin semne limpezi, cã nu pricep cum e cu dormitul. A scos imediat dintr-un perete o rogojinã de lux, pe care, însã, s-a grãbit sã o reintroducã în lãcasul ei „de zi“. Am reluat, alarmat, pantomima: vreau sã mã întind acum, pe loc, chiar dacã nu mã culc încã. Nu – mi-a pantomimat, în replicã, cu o blîndã cruzime, interlocutoarea mea – ziua nu dormim, nu ne întindem. Ziua stãm pe jos, cu picioarele încrucisate, si umblãm de-a busilea.
Spre searã, m-am hotãrît sã cer de mîncare în camerã. Alesesem, mai curînd la întîmplare, ceva în care identificasem cuvîntul „vitel“. A apãrut o fostã gheisã, destul de obositã, si m-a invitat în baie, adicã într-o cãmãrutã îngustã, cu o copaie de lemn patratã. „Nu – zic – nu baie! Mîncare! Vitel, care va sã zicã! Papa!“ „Ba, din contra – îmi semnalizeazã cu un surîs buddhist preopinenta – mai întîi baie! Papa la urmã!“ Dupã cîteva trecãtoare accese de demnitate, cedez: intru în scãldãtoarea de lemn; gheisa dupã mine! Se atine, rînjind, cu un mãnunchi de nuiele aromate în mînã. Refuz sã mã dezbrac, insistã, nevastã-mea se întristeazã, gheisa e de neînduplecat. Încropim, pînã la urmã ceva, un ritual incomplet („interruptus?“), dupã care am dreptul sã mã asez la masã, pe jos evident, dinaintea unei portii de shabu-shabu. Asta înseamnã: un platou cu felii subtiri din carne de vitel crudã si o oalã cu apã în care clocotesc legume, mirodenii si brînzã de soia. Se ia, cu douã betigase, cîte o felie de carne si se agitã în fiertura din oalã pînã dispare tenta de crud. Gheisa mã asistã draconic. Primul simptom al europenitãtii mele e cã nu pot agita carnea în zeamã fãrã s-o scap dintre betigase. Decid, pragmatic, sã n-o mai agit, s-o tin pe loc pînã vãd cã s-a fiert. Gheisa devine nervoasã: n-am voie sã cad în imobilism; carnea trebuie agitatã, altfel nu se pãtrunde cum trebuie de miresme. De cîte ori încerc sã trisez, mã priveste sever si îmi sopteste militãreste: „Shabu-shabu!“ Trag concluzia cã „shabu-shabu“ înseamnã, pur si simplu: „agit-o!“, „misc-o!“, „stînga-dreapta!“, „hãis-cea!“. Cina se încheie melancolic, în insatisfactia pãrtilor, si cu perspectiva neîmbietoare a unei rogojini medievale.
A sta la masã dupã tipicul samurailor presupune oricum, pentru european, mai exact pentru încheieturile lui, o încercare durã, bãrbãteascã: fãrã exercitiu, pozitia în lotus sau semi-lotus e o torturã, mai ales dacã se prelungeste pe toatã durata unei mese: anchilozeazã picioarele, rãstigneste coloana si distruge apetitul.
Mi-l amintesc, din nou, pe Toto Enescu, pe post de victimã. Fuseserãm invitati sã participãm împreunã la o ceremonie a ceaiului. La sfîrsit, Toto, si asa chinuit de dureri osoase, avea dificultãti sã recupereze postura bipedã: era ca un nod ud, de nedezlegat. L-am dus la masinã sub formã de statuetã de bronz, un Buddha chircit, în pozitie de rugãciune.
O alt pãtit fusese Gabriel Liiceanu. Invitat la masã de un profesor din Kyoto, specialist în Zen, a înteles repede cã are de trecut o probã grea. Trebuia sã stea cuminte cu picioarele sub el si sã mãnînce din boluri misterioase, oferite de o oficiantã care aluneca între comeseni pe genunchi. Dupã scurt timp, filosoful român a simtit cã pierde controlul membrelor sale inferioare. Amortite, strãbãtute de mii de ace, ele îi confiscau întreaga atentie si asa hãrtuitã de insolitul bucatelor si de discursul sibilinic al interlocutorului. (Gustul valah percepe anumite supe extrem-orientale drept extract de cîrpe si se obisnuieste greu cu ideea cã fasolea bãtutã se poate freca cu zahãr pentru a deveni desert). Trebuia, fireste, fãcut ceva! Trebuia schimbatã pozitia, pãstrînd, totusi, aceeasi stilisticã, de vreme ce a cere un scaun era exclus. Gabriel s-a hotãrît, prin urmare, sã-si adune picioarele în asa fel, încît sã-si poatã sprijini sezutul pe cãlcîie. Dupã chinuitorul „lotus“ dinainte, noua posturã pãrea mîntuirea însãsi. Dar numai pentru cîteva minute. Cãlcîiele nu sînt nici ele antrenate sã suporte întreaga pagodã a corpului. În plus, o apãsare disproportionatã suprasolicitã, în aceastã pozitie, degetele îndoite ale picioarelor. Sufocat de durere si de sudori barbare, prietenul meu a adoptat, într-o încercare disperatã de a iesi la liman, o nouã atitudine, de o riscantã radicalitate: s-a asezat pur si simplu în genunchi, cu trunchiul drept, dominînd – fãrã autoritate – fãpturile gracile ale celorlalti, pentru care „lotusul“ nu pãrea sã creeze dificultãti. Scena avea, probabil, în ochii celor de fatã, ceva patetic. Liiceanu trebuie sã fi arãtat ca un tãran de Octav Bãncilã, exploatat, obidit, flãmînd, cãzut în genunchi dupã o rãscoalã ratatã. Dar cît poti rezista în genunchi, dacã n-ai practica zilnicã a penitentei? Mai rãmãsese o singurã variantã. Neortodoxã, greu integrabilã tabietului nipon, dar, parcã, mai confortabilã: pozitia „Lorelei“. Te lasi binisor pe o parte, sprijinit într-un cot, ca fecioara pe pajiste… Japonezii au contemplat cu discretiune tot acest program gimnastic, la capãtul cãruia victima a iesit din joc, lichidatã. Si cotul amorteste! „Un scaun! Un regat pentru un scaun!“ – striga mut fiecare mãdular al filosofului. Nu exista altã solutie decît abandonul. „Vai, ce grãdinã frumoasã aveti!“ – a gemut Gabriel iluminat si, ridicîndu-se, a pornit, tam-nesam, s-o viziteze, lãsîndu-si amfitrionii cu lingura la gurã, între douã îmbucãturi.
Am fãcut o experientã asemãnãtoare cîtiva ani mai tîrziu, cu acelasi profesor, de-a lungul aceleiasi ceremonii culinare. Prevenit, am încercat sã rezist pînã la capãt, cu pretul unei perfecte obnubilãri intelectuale. Nu stiu nici pînã azi ce mi s-a spus în timpul dejunului. Ceea ce, de altfel, seamãnã cu o clasicã experientã Zen.
Ca disciplinã spiritualã, Zen e arta de a sta, de a sta cum trebuie, asa încît corpul tãu, duhul tãu, lumea din jurul tãu si universul întreg sã intre în ordine. Esential în acest efort e ca crisparea efortului, efortul ca program sã lipseascã. Constiinta trebuie eliberatã de rationalitate si de premeditare. În cazul nostru, al lui Gabriel si al meu, doi cãlãtori din Far East-ul european, esecul era perfect. Reusisem sã stãm prost, cu ochii scosi de efort, constienti de neputinta noastrã si încercînd sã o dominãm rational. Fãcusem totul pe dos.
Buddhismul Zen ne dã însã voie sã spunem cã e si aceasta o cale. Calea româneascã: stai strîmb si judeci drept. Stai cum dã Dumnezeu! Stai cum poti! Asta-i situatia! În definitiv, nici japonezii ãstia, care pot sta ceasuri întregi încremeniti în proiect, nu sînt în regulã. Sã se mai miste si ei nitel, sã dea semne de viatã. Vorba gheisei mele: „Shabu-shabu!“
agregate