Ziua 1
Sambata, 7 iulie, 21.05
Foi putine, creion ciunt ca si cum un pix si un carnet ar fi depasit limita rucsacului cu mult ... o zi plina, o zi de vara frumoasa.
Am ajuns la Cluj la 6.27 dupa o calatorie fara grija ca ne da "nasul" jos, dar cu 200.000 mai putin in portofel. Tren scump, nejustificat de scump ...
Cand am coborat din tren, am luat-o "glont" spre Autogara II, eu bombanind izoprenul care "ma batea la cap". La autogara 2, trei soferi, toti sefi, toti cu pareri diferite. Cred ca nu le-a placut de ochii nostrii pentru ca ne-au expediat in celalalt capat al orasului, la opera maghiara (hodoronc tronc !). Clujul frumusel (cat am putut sa vad), oameni harnicuti (oricum mai harnici la trezire decat bucurestenii ...). Am ajuns in parc, unde am admirat bancile "funariote", rosu, galben si albastru. Ne-am plimbat, ne-am cumparat paine din belsug (vreo 10) ... si ne-am decis in mod intelept sa nu mai asteptam sa vina autobuzul sa ne preia de la banca ci sa mergem noi sa-l cautam. Inteleapta decizie si surpiza de proportii. Populatia Clujului foarte binevoitoare si tot pe atat de nestiutoare. Am inceput sa facem scor la cate raspunsuri "Da, stati bine aici" si "Nu, nu e aici nici un autobuz in directia aceea" primim. Drept pentru care am luat un microbuz care ne-a dus de la Cluj in Baisoara, loc de pornire in traseu. Si cum vorba spune: "Greu la deal cu boii mici", m-am descurcat greu in primele ore de mers si am simtit din plin ca nu am antrenament. Colac peste pupaza, in timp ce eu imi exersam talentele de fotograf, coborata fiind intr-o mica rapa, baietii au trecut glont pe langa mine si m-au abandonat. I-am bodoganit bine de tot, gandurile de repros la adresa lor mi-au facut rau. Drept pentru care cand o Dacie a oprit la semnalul lui Pletea, am fost incantata mai ales la gandul rautacios ca ajung acolo si ma odihnesc o ora, doua. Am mers cu masina, am povestit si am ajuns destul de repede sus (statiunea Muntele Baisoara).(poza)
Oamenii n-au vrut sa ne ia bani desi pe ochii celui ametit deja de bautura se citea regretul profund ca rateaza o bere, doua. Acolo sus, "am agatat" o batrana si ne-am pus pe povesti, m-a convins sa-i cumpar sticla de lapte. M-am pus pe mancat lapte cu corn, apoi o inghetata uriasa. Am sunat acasa, a sunat mama lui Alex, l-am localizat pe Dragos. Pe la 13.20 au ajuns si ei. Dintr-o eroare grava, Pletea a aruncat un bolovan de bun sosit spre Alex si Gutu. Alex s-a pus pe injurat ... Dezastru. Au fost momente dificile si neplacute.
Pe la 16.00 am pornit-o spre Muntele Mare, pe o caldura destul de grea, urcand destul de mult.
Acum suntem binisor ... Noi (Alex, Gutu si cu mine) cu cortul intr-un loc, ei (Dragos, Radu si Pletea) in alt loc dar totusi ... impreuna (cat de cat).
Am pus cortul sub piramida de varf (varful Muntele Mare), bate vantul foarte tare, baietii sunt la o unitate militare care arata cam ciudat. (poza cu unitatea militara)
Suntem in Apuseni !!
Am mancat bine, supa, am baut ceai. Cortul face un zgomot ciudat din cauza vantului. (se va pune poza cu cortul sub piramida)
Ziua 2,
Duminica, 8 iulie 2001
Am pus ceasul sa sune la 5.30. Ne-am trezit la 7 (rezonabila diferenta ...)
Sa spun ca am dormit bine ar fi o figura de stil. Totusi nu pot sa spun ca mi-a fost frig. Dar a batut vantul foarte tare, am visat numai bazaconii....
De dimineata am mancat ceva, am facut ceai pentru termos, am strans tot si am plecat la drum.
Am trecut pe langa Dragos si ai lui, le-am dat "Buna dimineata" urmand ca ei sa ne ajunga din urma.
Traseul a fost usurel, drum lat, fara padure, peisaje dragute si mici "sate" de pastori, cu case din lemn micute, unele intregi altele daramate, in mare majoritate goale.
Am parcurs varf dupa varf si am ajuns intr-o vale pe la 12.00, loc in care s-a innorat brusc si a inceput sa trasneasca si sa fulgere. In 10’ a pornit o ploaie torentiala, vijelioasa, am pus repede cortul, ne-am adapostit acolo si totul a durat cam 15’. Am admirat si ne-am minunat de gheata din jurul cortului.
Au fost 2 lucruri neplacute acolo:
Era o masina verde acolo, un Aro vechi, cu niste oameni care cautau caii lor pierduti. Cand a inceput sa trasnesca, sa fulgere, sa ploua, l-am rugat pe batranul care ramasese la masina sa ne lase inauntru. El a refuzat categoric sa ne lase inautru, un batran urat la fata si la suflet. Cand am plecat s-a ascuns dupa masina ca un prost si ca un las.
Ne-a ajuns Dragos cu ai lui, vadit indignat ca nu i-am asteptat si destul de plin de reprosuri. Radu s-a legat de Gutu pe degeaba...grupuri incompatibile.
Am plecat de acolo impreuna (cele doua grupuri) pe un drum nemarcat (pentru ca se pare ca marcajul deja il ratasem). Am plecat spre cantonul Steaua. In cale am trecut din nou printr-un catun, am ajuns la un loc de popas unde Dragos si prietenii lui deja se cinsteau cu bere si faceau glume acide la adresa lui Alex si Gutu. Am plecat repede. De atunci si pana cand scriu acum (miercuri seara) nu i-am mai vazut.
La cantonul Steaua am ajuns pe la 16.00, destul de obosita si flamanda. Acolo erau oameni multi, copilasi mici din belsug (vreo 6), purcei, gaini, catei si tot tacamul ... A fost distractiv, am intans izoprenul si am luat "masa" hranind in acelasi timp si gainile si purceii. Le-am dat copiilor ciocolata si am plecat destul de repede pentru ca ne-am gasit o calauza spre Albac. Cand am plecat se vedea capul lui Pletea.
Calauza noastra era un om care ducea o vaca. Vaca grasa si frumoasa (trebuia sa fete) a fost "ajutor de calauza". A avut un mers domol si constant. A fost un drum grozav, printr-o faneata foarte frumoasa. Am ajuns intr-un sat cu oameni veseli, cu uliti inguste, case rasfirate si curate. Am vorbit cu 2 femei, care ne-au intrebat ce ne place sa mergem asa mult cu greutate in spate si de sunt cu 2 barbati. E unul din ei barbatul meu ? Am dat un raspuns evaziv.
Spre coborare am decis sa innoptam in satul respectiv, la omul cu vaca. Am dat acolo de oameni ospitalieri, de toate varstele si vreo trei generatii. Am vorbit mult cu ei si seara si dimineata (luni). Etapa culminanta a serii a fost mancarea de ciuperci (hribi si bureti de brad). Nu stiam cat sa-i fierb si nici ce sa fac cu ei in continuare. Mama zicea ca sunt buni si copti si chiar fierti (caci bineinteles ca am sunat-o. Domnul sa binecuvinteze "Dialog-ul") iar batrana casei mi-a zis sa-i fierb mult sa nu facem pantecaraie. Si cum totul e bine cand se termina cu bine, ne-a dat putina smantana, i-am prajit, i-am lasat taiati bucatele destul de mari si i-am mancat cu pofta. A fost bine ...
Ne-am culcat pe la 22.30 – 23, multumiti ca suntem satui, ca nu bate vantul si ca am intalnit oameni buni,.
Bineinteles ca ceasul a fost pus la 5.30.
Ziua a 3-a
Luni, 9 iulie
A sunat ceasul la 5.30. Am iesit spre locul de o singura persoana pe la 5.45 (tot pandind rasaritul). Am dormit tun pana la 9.00. Bineinteles soarele rasarise demult. Ne-am trezit la 9, am mancat, am stat de vorba cu stapana casei cea tanara si in acelasi timp am inceput sa strangem.
I-am dat batranei 100.000 lei si dupa targuieli indelungate i-a primit.
Am plecat spre Albac pe la 10.45, am alergat in jos, am mancat fragi. Am luat-o spre Albac cu un popas la un bar unde am luat o bere fara alcool si un pix (cu care scriu acum pe hartile lui Alex).
Azi e luni, sunt multumita ca sunt aici si nu la servici desi azi am avut si cateva clipe de iritare (baietii au luat mult inainte, era cald, ma dureau picioarele, ma rodeau bocancii).
Am gasit un microbuz "la fix", ne-a lasat in Garda de Sus. Acolo o batrana smecheruta (tot se plangea ca o doare un picior si mergea mai repede si mai drept decat mine) a avut nevoie de ajutor la carat o punga cu sticle de benzina si astfel am mers in pas cu ea si cu o tanara nevestica. Am vorbit mult cu ele (am stat cu ele de la 12.45 la 16.15 din care 1 ora si jumatate am stat si am "pazit" un camion care avea pana, ca sa ne duca pana sus). Am urcat cu camionul 1 ora, pana la cabana lui Remus de unde ne mai asteptau 7 km pana la Scarisoara, tinta noastra. Am ajuns pe la 18.00 acolo, ne-am intalnit cu ghidul care tocmai terminase socotelile pe acolo si, om bun, ne-a dat cheia de la lacat. Astfel am vazut si noi Scarisoara in liniste, fara rucsaci in spate. Podetele de metal erau ametitoare si din ce in ce mai reci. Nu mi-a placut prea mult.
Frig, gheata, subteran, trepte metalice, picaturi reci, stalactite de gheata. Destul de interesant. E o senzatie ciudata in pesteri, coborarea in pamant nu e pasiunea mea cea mai mare ... Ma simt ciudat in ele, ma ia cu fiori reci. Poate nu le cunosc eu inca secretele. Poate aici in zona asta cu multe pesteri am sanse sa ma obisnuiesc si sa-mi placa.
Am vorbit cu mama de pe podetul metalic cu ochii atintiti spre haul intunecat de jos, cu fata la ghetar, loc care ii e drag si ei si pe care l-a vizitat. Trebuie sa o duc si pe ea undeva.
Acum am campat, baietii au facut foc si acum prajesc cartofi in mult, mult ulei.
Langa noi sunt niste cehi (un baiat si 3 fete). Baietii au descoperit fetele si "se agita". Eu stau linistita si scriu.
Ziua a 4 a
Marti, 10 iulie 2001
Din ziua a 3 a nu am mai scris in fiecare seara, nici macar la doua zile si nici un pic pana am plecat de la munte. Motivul .... pixul mi l-am zapacit dupa seara din Scarisoara, am inceput sa fiu foarte obosita seara. Incet, incet starea mea de spirit a inceput sa aiba niste elemente mai ciudate, ma simteam alergata, baietii o luau pe drum mereu in sens opus celui pe care il vroiam eu.
Deci, revenind la ziua a 4 a ....
Ne-am trezit de dimineata in Scarisoara dupa ce in timpul noptii a plouat usor si a fost ceata. In locul asta de cort chiar mi-a fost putin frica de ursi ... Seara, l-am rugat pe Gutu sa mearga dupa lapte si dupa mofturile de rigoare a mers. S-a meritat. Am fiert laptele, l-am facut cu Nesquick si am baut cate o cana fierbinte care ne-a prins foarte bine. Restul l-am pus in termos (cam neinspirata idee pentru ca a doua zi seara cand a vrut si Alex sa bea era deja branzit).
Am mancat, ne-am facut corturile, Alex a mai facut ceva conversatie cu cehoaica lui preferata, am strans corturile si am pornit spre Padis. Drumul de intoarcere pana la bifurcatia cu Padis-ul mi s-a parut mai usor ca in ziua precedenta, bocancii ma rodeau in continuare, am facut totusi doar o ora pana la rascruce. Cativa fraguti de pe marginea drumului mi-au "colorat" si "aromat" ziua.
Drumul spre Padis prin padure si noroaie la inceput, apoi ca si in ziua a 2-a pe un drum de platou montan, prin diverse catune. Am intalnit multi oameni (femei care stateau si pazeau animalele). Toti mi-au cerut "boabe" de cap. Daca la prima i-am dat cu generozitate 4 buc, la al doilea copil i-am dat 2 buc, apoi celorlalte doar cate una. o femeie m-a oprit sa-i dau sfaturi ce sa faca sa scape de intoxicatia cu plumb. I-am ascultat pasul dar n-am stiut sa-i spun decat ca trebuie sa bea mult lapte.
Cald, foarte cald, dealuri multe, baietii mai rapizi din picior, eu mai lenesa si destul de mofturoasa. Mi-am luat o pauza pe la 13.00, m-am oprit la inceput doar cu gandul ca beau putina apa si apoi am "prins gustul" si am stat vreo 15 min. A aparut Alex cu gura mare in deal sa ma strige. Bineinteles ca am protestat. Mi-am aparat cel mai dulce moment de tihna din ziua respectiva. Probabil voi pastra acel tablou pentru mult timp in minte.
Fara evenimente deosebite, am urcat un deal spectaculos de inalt, bineinteles ca se intelege de la sine ca eu pe o parte, baietii pe alta, am ajuns la un aven la care am privit in jos neputinciosi, am facut poze si am plecat spre marcajul care se vedea in vale.
Langa stalpul de marcaj am mancat de pranz, branza cumparata de la o batrana de pe deal (avea sa se dovedeasca ca 11/2 kg a fost mult prea mult pentru noi) pateul meu vegetarian cu gust de carne de vita ?!!!, o ceapa si cam atat. Au trecut polonezii pe langa noi, i-am privit si am mancat linistiti in continuare.
De la acest punct pana in Padis marcajul era foarte bun, banda albastra prisosea. Nu mai aveam mult drum, vreo 2 ore, pe langa niste stani unde mi-a fost frica de caini dar nu au fost, pe drumul pietruit spre Padis.
Am ajuns la Padis pe la 16.00 asa cum imi imaginam de dimineata ca ne vom incadra in timp. Acolo, multe corturi, o cabana destul de saracacioasa, turme de animale bine hranite (cai, bivoli, vacute). Ne-am luat un binemeritat moment de pauza, negociind mereu daca a doua zi raman sau nu in cort cu rucsacii. Semnal nu aveam, am mai facut ceva poze si am coborat langa parau sa punem cortul.
Cortul a fost frumos asezat, am facut foc, baietii au mancat pulpe de pui cu cartofi (din cabana bineinteles !).
Alex a dormit afara, ceea nu prea m-a incantat. Am adormit greu, afara era umezeala si am fost ingrijorata pentru el. Dar in final a fost bine. N-a patit nimic, ba’ se pare ca i-a placut destul de mult. Dar de gura mea nu a mai dormit apoi afara.
Am acceptat sa raman a doua zi la cort pentru ca ma dureau bataturile si picioarele.
S-a dovedit o decizie inteleapta.
Ziua a 5 a
Miercuri, 11 iulie 2001
Deci am ramas in cort. Am fost suparata pe Alex ca a dormit afara. Dupa impacarea de rigoare, am mancat ceva, baietii si-au facut sacul si au plecat.
Eu mi-am scos izoprenul si sacul de dormit afara pregatindu-ma de trandaveala. Mi-am luat revista Muntii Carpati sa citesc (in lipsa de altceva ...) Deja ma pregatisem sa dorm putin cand am auzit: "Buna Vali !". Uau, Dragos ! Nu ma asteptam.
Am inceput sa povestim, se pare ca ei au avut un avans de vreo jumatate de zi in fata noastra, Dragos oricum a facut alt traseu, a mers in ziua a 4 a – 14 ore pana la epuizare. Era tras la fata, cu ochii adanciti in orbite. L-am sfatuit sa ia si el o pauza, pana la urma s-a hotarat sa ramana la noi pana a doua zi, sa se hidrateze si sa se odihneasca. Si-a adus izoprenul, sacul si am mai discutat, am mai dormit. La un moment dat a inceput chiar sa ploua putin. Au venit niste baietei cu fructe (ca de obicei am luat prea multe), am mancat turte cu marmelada. N-a fost prea rau. Am scapat de emotia "impactului" dintre Alex si Dragos pentru ca se pare ca se intalnisera de dimineata.
Baietii s-au tinut de cuvant si pe la 16.00 au fost inapoi. Am plecat la plimbare cu Alex, am cumparat o monografie si o harta a Padisului care avea sa ne fie de mare folos mai ales in Cheile Galbenei. Baietii, Gutu si Dragos, s-au dus in cabana la o bere si un vin, noi am plecat pe varful Biserica Motului, de unde am vorbit si eu linistita cu mama. Acolo sus era frumos, panorama, aer curat si un apus maiestuos. Am facut poze reusite.
Masa de seara a fost copioasa: eu cu Alex am mancat cate 3 portii de cartofi prajiti, Gutu carnati cu cartofi. Am coborat spre cort si a fost prima seara in care am dormit 4 in cort. A fost cam inghesuiala.
Ziua a 6 a
Joi, 12 iulie 2001
A fost ziua cea mai aventuroasa, cu traseul cel mai dificil dar foarte frumos.
De dimineata Dragos a plecat spre Vladeasa dupa ce ne-a lasat amintire adidasii lui si n-a gasit tricoul sa mi-l dea inapoi.
Noi am plecat pe la 9.46 spre Cetatile Ponorului (eu asa am plecat) iar baietii spre Focul Viu si Cheile Galbenei. Viziunea asupra ordinei obiectivelor a fost ca de obicei diferita. Eu vroiam Cetatile Ponorului, apoi Cheile Galbenei si apoi Focul Viu, Gutu vroia invers. Suparari, bosumflari. Bineinteles ca a ramas ca ei. Si acum cand scriu mi-e aceeasi ciuda pe ei. Nu a fost rau nici asa dar e destul de neplacuta diferenta de opinii.
Nu mi-a placut. Trebuie sa recunosc ca nu m-am simtit ideal in grupul asta. Nu stiu cu cea a fost mai armonios grupul din Moldova anul trecut dar a fost o deosebire foarte mare. Si totusi traseul anul asta a fost mai frumos, mai greu.
Am pornit deci pana la urma pe traseul Galbenei, punct galben. Prima sosire a fost la Grajduri, locul unde aveam sa dormim peste noapte. Acolo am mai incercat o negociere cu Alex sa mergem pe punct albastru (scria 20 min Cetatile Ponorului, dar de fapt circuitul de vizitare sus – jos era de 2 ore). Nu a vrut.
Am inceput sa urcam spre Pestera Focul Viu. Am ajuns si am coborat in ea. o pestera cu gheata inauntru, cu busteni prabusiti prin fereastra de sus. Lunecos, rece, misterios ... Mai frumoasa decat pestera Scarisoara pentru ca e mai salbatica. Am facut fotografii, baietii au coborat pe cordelina in sala mica. Eu n-am avut curajul. Eram in pantaloni scurti, ma luase deja frigul, asa ca am iesit dupa ca m-am impiedicat de o creanga si am cazut pe gheata (imi mai pot admira julitura de pe genunchi si acum). Sus, am luat-o pe poteca spre fereastra si am fotografiat de acolo ghetarul. Foarta frumoasa pestera ....
Dupa ce au iesit si baietii ne-am continuat coborarea spre Poiana Florilor. o poiana mare, mare, in panta, cu multe flori si iarba foarte mare.
De acolo am inceput sa cautam drumul spre chei, ba la dreapta, ba la stanga, ba pe drum de tractor, ba peste deal, ba pe un drum pietruit, pana la o bifurcatie. Acolo ne-am intalnit cu un grup de elevi (vreo 70 de persoane) care coborau din cheile Galbenei. Am cules ultimele informatii si am plecat. Drumul lat de masina intra in Cheile Jgheabului, spectaculoase, inalte, cu o bariera de stanci la un moment dat.
Cheile Galbenei (cele mai inguste chei din tara) mi-au placut. Asa zic eu acum dar atunci parerea mea nu era tocmai asta. Nu stiam ce ma asteapta, pe harta erau figurate 3 treceri periculoase iar canionul de trecere prin apa nu era marcat nicicum. Adica ce mi s-a parut mie cel mai greu. N-o sa uit niciodata ca dupa trecerea pe cablu le-am spus baietilor ca nu vreau sa-i mai vad niciodata dupa ce ne intoarcem in Bucuresti. Eram deja vanata pe maini, julita pe picioare. Aspectul meu de baietoi era deja definitivat. Uite de asta port eu saptamana asta fusta pana la calcai (si eu care ma gandeam sa o dau "de pomana"). Deci, ca sa o iau sistematic, cheile incepeau cu o urcare – catarare pe o stanca, cu rucsacii in spate, la care n-am scos nici un sunet de protest. Apoi, carari inguste, "la inaltime". Se vedeau oameni mici in vale. Radeam ... Ei nu avusesera curajul nostru sa urce pe acolo. Cine rade la urma , rade mai bine. Traseul nostru cobora la un moment dat spre parau si nu aveam nici o modalitate sa atingem solul. Distanta era cam mare 4 – 5 metri. Se vedea un pilon vechi. Acolo fusese un pod. Pe partea cealalta se zarea o scara metalica si un cablu gros pe langa stanca. Nu-i cunosteam utilitatea atunci si nici in visele mele cele mai fanteziste si extreme nu-mi imaginam ca voi fi nevoita sa merg pe el.
Alex a ales o carare de coborare, cam abrupta dar pana la urma am reusit sa coboram pe ea. Jos ne-am dat repede seama ca trebuie sa ne descaltam ca sa trecem paraul, destul de lat, destul de grabit, destul de adanc (cam pana la glezne, chiar genunchi). Alex a fost fericit, el a avut sandale. Ne-am descaltat, ne-am legat bocancii dupa cap si ... intr-o liniste perfecta, fiecare pe cont propriu am trecut paraul .... Mi-au inghetat si acum pe loc picioarele cand mi-am amintit. Dorind sa fiu isteata, am trecut pe langa o mica cascada si am intrat cu piciorul cam adanc in apa. Am urcat treapta cumintica la loc, pe pietre reci si ascutite, cu picioarele gheata. Nu stiu cum ajuns la celalalt mal ... Mi-am invelit picioarele in tricou si l-am auzit pe Alex ca prin vis spunand "Ati incurcat-o ! Sa vedeti cum e pe aici ..." (am crezut ca glumeste si oricum gheata de la picioare se transmisese in cap). M-am incaltat tacticoasa, l-am vazut si pe Gutu pe cablu dar eu eram convinsa ca ei exagereaza si ca vor ei sa se cocoate ... Si cand am vazut ca e treaba serioasa si apa e prea mare ........ M-a luat panica. M-am intors, Gutu mi-a luat rucsacul, eu am incercat sa ating cablul, nici gand sa-l ajung, m-am dus la scara si m-am urcat pe cablu. N-au fost momentele mele de fericire maxima. Am ramas in maini de doua ori. A venit Alex si m-a ajutat si el si cu genunchii tremurand am coborat in final pe pietre. Am ajuns in sfarsit in fata cascadei. Se vedea cascada, superba cadere de apa, se vedea pestera. N-am avut curajul sa coboram. Eu eram inca "marcata" si isterizata la propriu de ceea ce fusese si ce mai urma. Alex m-a indrumat gresit si pietrele au inceput sa fuga sub mine, m-am julit bine de tot la picior. Am pornit-o tematoare in continuare. Ce a urmat nu a mai fost atat de greu. o mica portiune de catarare, o mica traversare si in final o trecere mai tampita pentru ca era pasul prea mare, piatra lunecoasa si nu reuseam sa ma incadrez. M-a ajutat Alex mult. Cand am iesit din chei, nu-mi venea sa cred. Imi venea sa topai de fericire. Am ajuns la bifurcatie, Alex s-a intors sa mai faca poze, noi am mers la balcoanele de belvedere. Ne-am cocotat pe niste pietre si le-am numit balcoane si ne-am intors. Nu stiam ce ne asteapta ....
Au urmat 2 ore de urcare non-stop, fara mila, pieptis (notiunea de curba de nivel nu exista pe acolo). Ma opream la un moment dat din semn in semn. Eram obosita, extenuata si ma gandeam la cei care alcatuisera acest nemilos traseu. Muntele Bortig.... Urma un aven pe o derivatie de traseu dar nu l-am luat in seama. Coborarea a fost placuta. Le-am dat voie baietilor sa mearga in fata si am mers complet linistita in spate.
La prima bifurcatie cu punctul albastru "Cetatile Ponorului" ne-am hotarat sa le lasam pe a doua zi, la a doua bifurcatie la fel. Cred ca am mai facut 1 h. Am mai coborat un horn lunecos, abruptel. N-am comentat. Deja mi se parea "floare la ureche" desi nu era tocmai banal.
Dupa o mica ezitare la bifurcatia dintre cabana Caput si Grajduri, am ales sa mergem la Grajduri. A fost o alegere buna. A doua zi am trecut pe langa Caput si oferea o imagine cam sinistra.
La Grajuri multa lume, ne-am intalnit cu un ghid ungur care ii indrumase pe baietii mei spre Cheile Galbenei cu o zi inainte (in Piatra Boghii). El s-a mirat ca am urcat cheile cu rucsacii in spate si eu m-am mirat ca inaintea mea trecusera pe cablul acela 100 de oameni.
Am facut supe, cartofi, am dat resturile de branza catelului negru care pazea campusul, am baut Sprite. Ne-am culcat repede.
Ziua a 7 a
Vineri, 13 iulie
Deja de 7 zile pe drum. 6 nopti dormite in cort. Record personal.
Un pic obosita, un pic iritata.
Vremea frumoasa, a tinut cu noi. Daca ne ploua in chei ar fi fost dezastru.
Limba ungureasca ne intra incet in creiere, patrunzand sigur spre subconstientul nostru. Din toate partile sunetul ei ascutit ne inunda.
Am hotarat sa ne lasam rucsacii in cort si sa rugam pe cei din tabara de cercetasi sa ni-i pazeasca. Aveam sa constat ca supararea lui Alex de pe traseu era in stransa legatura cu aceasta hotarare. Se gandea mereu ca o sa lipseasca ceva. Se hotarase sa nu mearga la balcoanele de belvedere de deasupra cetatilor Ponorului. Totusi pozele acelea au iesit superb. I-am zis mai in gluma, mai in serios ca o sa-i platesc ce-i lipseste din rucsac (nu stiu daca m-a crezut sau daca a contat pentru el, totusi s-a decis sa mearga si la balcoane).
N-a mai existat notiunea de a ma astepta si pe mine. Am mers deci singura pana la coborarea mai periculoasa dinspre portalul de intrare in Cetatile Ponorului. Iar coborare, iar lunecus, iar stanci si prinderi de tot felul. Nu plecasem foarte potrivit de acasa si imi era si mai frica ca de obicei. Am refuzat sa cobor spre pestera din dolina I si am inceput sa urcam scarile metalice spre Dolina 3. Destul de usor, am facut traversarea de grohotis si am inceput sa coboram spre pestera. Eram obosita, lunecam, haul intunecat de jos nu prea ma atragea. Am hotarat sa raman pe un butuc. Mi se parea absurd sa cobor doar ca sa urc la loc. Deja oboseala isi arata coltii. Pacat. Nu ajungi in fiecare zi pe acolo si totusi atunci cand te nimeresti esti subjugat de dispozitia si mofturile de moment. Am urcat si am stat la discutii cu un grup de unguri foarte draguti.
Au venit si baietii, uzi dar incantati. Ne-am continuat drumul spre iesire din dolina 3. Urma un abrupt de grohotis. Alex a ajuns primul sus si dadea indicatii de care nu prea am tinut cont. Mi-era frica sa nu incurce iar stanga cu dreapta. oricum nu s-a obosit sa ma ajute la urcat. De altfel de acolo el a "disparut". Ne-a mai asteptat putin si a plecat. Nu am putut sa-i inteleg pe baietii astia. Unde se grabeau asa, de unde competitia asta de a fi primii si singuri in fata ? Nu mi-a placut asta. Destul de egoisti amandoi. N-a existat unitate de grup.
Drumul a fost frumos, am ramas din nou singura la un moment dat.
Am ajuns pe la 12.30 inapoi in tabara de baza, am strans si deja pe la 13.30 plecam spre Ariesieni.
Traseul ales, triunghi rosu, era foarte bine marcat. Am mers prin noroaie, apoi am urcat prin padure. Ne-am intersectat cu un grup de baieti si fete. Pe ei i-am lasat in urma, se oprisera la o stana. Aceeasi problema. Am fost lasata singura in urma. Ei nu pot merge in acelasi ritm cu mine, eu nu pot merge in acelasi ritm cu ei. De aici provine o oarecare ruptura. Imi amintesc ca atunci cand mergeam cu Nicu sau cu Dragos, mai ales pe drumuri mai drepte, povesteam foarte mult, timpul trecea altfel iar relatia noastra se solidifica, ma simteam incojurata de prieteni. Aici nu am simtit asta. Am simtit ca fiecare trage pentru el, ca nu ne pasa unul de altul prea tare, ca nu tinem unul la altul si ca nu ne respectam parerile.
La un moment dat Alex a ales un traseu de "remember". S-a rupt de marcaj, a luat-o printr-un catun. Am refuzat sa merg cu el. Am gasit traseul si am inceput sa cobor. Nu stiu ce m-a deranjat cel mai tare. Probabil ca m-a mintit ca pe acolo e traseul si pentru ca, asa cum deja se intamplase curent in ultimele zile, mi-au impus drumul. Toate aspectele astea au dat o nota trista traseului, au alcatuit o nota discordanta, au adus tensiuni.
Am urcat deci din nou un deal, am coborat o vale, am iesit la un drum forestier si nu stiu sa spun nici acum daca am scurtat sau nu. Eu am fost suparata.
Am mers, am mers, soare, cald, drum nesfarsit.
Ne-a luat o caruta la un moment dat, ne-a intrebat daca n-am vazut lupi, ne-a spus ca avem autobuz pe seara din Arieseni spre Campeni dar ca ar fi pe la 17.30. Am ajuns la 17.30 in Arieseni, autobuzul plecase, Alex m-a avertizat ca vom dormi pe tarabele de lemn din statie. Nu mi-a placut ideea foarte mult. Am facut cumparaturi si m-am impacat cu Alex.
In statie, pe sensul opus directiei dorite de noi, a oprit autobuzul de Beius. Ne-am urcat in el si dupa vorba lui Alex: "keep it going" am mers in Beius, de acolo cu un microbuz in oradea, de acolo cu un tren international in Brasov.
Ziua a 8 a si ultima
Sambata, 14 iulie 2001
Caracteristica principala a zilei a fost: am asteptat trenul de Zarnesti.
Am ajuns la 8.16 in Brasov si am asteptat pana la 11.06 trenul de Zarnesti. Daca mi-as fi amintit atunci ca sunt microbuze din Brasov spre Bucuresti as fi plecat urgent. Am mers in Zarnesti, caldura mare, nunti.
La Gura Raului era un concurs de "iron man". In afara de traducerea din engleza nu prea stiu care erau probele. Stiu ca una era de ciclism.
Ma simteam foarte murdara. M-am spalat in rau, cu sapun, m-am schimbat si am inceput sa ma simt mai bine. Oboseala persista. Asteptam sa punem cortul si sa dorm.
Dupa ce am facut insa salata si am inceput sa impartim fara chef salata, ne-am dat seama ca trebuie sa ajungem acasa in Bucuresti. Rabdarea de a fi impreuna si a ne simti bine se epuizase.
Am inceput sa coboram spre gara din Zarnesti unde am asteptat din nou trenul 2 ore.
Am ajuns in Brasov pe la 18.11 si pe la 19.15 mi-am amintit de microbuze. A fost o idee buna. Desi in microbuz erau 3 proaste care au poluat sonor atmosfera, totusi am ajuns comod si bine in Bucuresti.
Mi-am uitat mersul trenurilor in microbuz. Si acum mi-e ciuda.
Am ajuns in patul meu de acasa pe la 23.30. E bine acasa. Am mancat si m-am culcat.
Am fost in Apuseni. o lume noua pentru noi, o zona foarte frumoasa in care, din pacate, putem ajunge doar in concedii. Un final bun, o excursie reusita.
| |